Adi Cristi
Adi Cristi

OARE AŞA SĂ FIE?!

Adi Cristi

Adi Cristi

Îngrijorarea face parte din preocupările celor responsabili cu viața, la modul asumat. Ne pasă de ceea ce se întâmplă cu noi, ne pasă de ceea ce se întâmplă în apropierea noastră, ne pasă de ceea ce se întâmplă în lume. Fiecare faptă comisă în numele unui deziderat are și un autor, cu nume și prenume, precum și cu o întreagă motivație a oportunităților ce ”au forțat mâna” să se întâmple ceea ce s-a întâmplat. Sunt cazuri când aceste motivații nu reușesc să se adeverească, rămânând doar la nivelul ”bunelor intenții”, pentru ca, în final, să ne fie rezervat doar opusul efectelor așteptate.

Îngrijorarea include ”la pachet” și o bună parte a conștientizării faptelor comise sau care vor trebui comise, prin prisma efectelor acestora asupra adresanților. În textul de prezentare al oricărui proiect destinatarul nu poate fi altcineva decât ”binele poporului”, printr-o serie de reprezentanți, ori aleșii acestuia, ori partea cea mai defavorizată de viață, încadrată în zona ”sărăciei lucie”, teritoriu în care acționează măsurile de ajutor social ca factor decisiv și fundamental pentru supraviețuire.

Sărăcia lucie la români are și ea mai multe clasamente. Sunt oameni care nu au nimic al lor, trăind prin canalele de termoficare sau prin boscheții parcurilor de agrement. Sunt oameni care, cu forțe proprii, și-au încropit într-un automobil abandonat sau într-o ladă, un așa zis cămin, în care să  nu-i deranjeze nimeni decât, poate, ”colegii săi de suferință”, rămași în afara acestui noroc chior, de a reuși să intri în ceva în care să nu te deranjeze nimeni.

Oamenii aceștia continuă să fie ”ai nimănui” ei neputând fi luați în evidența primăriilor, fiind practic excluși de la ajutorul social de stat, neavând o adresă de domiciliu, acolo unde să fie căutați de comisia socială, pentru întocmirea ”punctajului”.

Mai sunt oameni care au reușit să ”cucerească” patru pereți, un acoperiș și restul nu mai contează, în care nu au ezitat să-și adune agoniseala zilei, rezultată din răscolirea containerelor de gunoi, inventând o nouă utilitate lucrurilor inutile, aruncate de ”barosani” ca fiind ”numai bune de aruncat”, uzate și fără de folos. Nici acești ”fericiți” nu-și vor putea declara domiciliul, ocupând un spațiu locativ ilegal, fără acte, atrăgând asupra lor aceeași atitudine de ”oameni ai nimănui”, inexistenți din partea administrațiilor locale. Ei există, îi vedem, îi putem ating sau mirosii chiar, dar ”actele vorbește”. În acele acte în care nu există rubrici unde să și ei incluși, luați în seamă, în vederea obținerii ajutorului social. Trăiesc doar din mila oamenilor, a ONG-urilor, trezite și ele la viață de fel de fel de sărbători, mai ales de cele religioase, momente în care pomana devine un gest creștinesc, numai bun de folosit. Dar, poate ”răul cel mai mare” este făcut prin acordarea alocațiilor de creștere a copilului, alocații care îi provoacă pe nefericiți să se pună serios pe treabă, în nopțile senine, în care femeia este invitat să privească bolta înstelată, iar bărbatul să privească cum crește firul de iarbă. Această ”grijă a statului” este astfel transformată în singura sursă de venit, care este cu atât mai mare cu cât numărul de copii crește. Fără a fi ipocrit, cred că acești copii, folosiți sub formă de bancă de credit, sunt de fapt victimele sigure ale noii generații de oameni săraci, prelungind agonia celor fără de speranțe pentru încă o generație, pentru încă o generație…

Mai sunt și oameni săraci asimilați de comunitate. Oameni care au un domiciliu stabil, oameni care s-au prăbușit din postura omului normal în aceea a omului sărac lipit pământului. Viața l-a doborât, schimbările social-politice l-au doborât, aducându-l la ”sapă de lemn”, fără serviciu, fără o altă sursă de venit, rămânând la mila ajutorului social, după ce și ajutorul de șomaj și l-a epuizat. Drama acestora este cu atât mai mare cu cât ei au cunoscut ce înseamnă ”să ai de toate”, să îți fortifici demnitatea umană în gesturile pe care societatea, într-un anumit moment, le-a apreciat. Astăzi sărăcia le-a acoperit orice altă cale de ieșire la suprafață, făcându-i să se împovăreze cu o rușine pe care ei niciodată nu au slujit-o, niciodată nu au fost adepții speculei milei comunității, pentru a avea și ei ”să pună ceva pe masa de sărbători”, cel puțin.

În fața acestei coloane a sărăciei, mai sar de fiecare dată, la cantinele sociale sau în fața rândurilor cu ajutorare UE, tot felul de specimene, care mai de care mai vocale și mai pline de boli, ofturi, leșinuri, după ce, la primul colț, sar din mercedes-urile aduse din Germania, încercând să joace rolul săracului uitat de soartă, țară, comunitate.

Acestea sunt personajele sărăciei noastre lucii, care în statistice nu dau semne de regres, păstrându-ne în ochii Europei, printre țările cele mai sărace din spațiul UE, unde nici măcar dracu nu caută azil politic, cum de fapt nici un refugiat din cele două milioane nu a ales România. Au nimerit doi, din întâmplare, pe la noi, dar atunci când au aflat că nu este Ungaria, ci România, au făcut stânga împrejur, sărind peste pârleaz, cu o viteză greu de imaginat pentru un migrant ajuns în căutare de patrie adoptivă.

”E mai bine în Siria decât în România!” – au mai apucat cei doi rătăciți să se dezvinovățească. Oare așa să fie?!