JOS GUVERNUL!

Să revenim la normalitatea ”de pe la noi”, din Românica, țara tuturor posibilităților, inclusiv cele ale absurdului,  imposibil de gândit, măcar. Această sintagmă ar trebui citită în cheia lucrurilor anormale, asupra cărora ne raportăm cu cel mai firesc comportament, cu o dezinvoltură și o prețiozitate inexplicabilă celor care caută la noi normalitatea oamenilor cu scaun la cap. De fapt, pentru a prelungi ironic această expresie, scaunul le-a luat mințile conducătorilor, scaunul a transformat această țară într-un spațiu predilect marilor lovituri, atâta timp cât cel care avea scaunul în funcție nu mai era ”cercetat la cap”, existând și situația în care, s-a dovedit mai apoi, postpartum, ocupantul scaunului nu avea cap de loc. De la gât nu i-a mai crescut nimic în sus, lăsând locul liber, cum liber  mai este cerul senin, părăsit de nori. Unor astfel de atavisme li se mai spune că ”le plouă în gât”, ceea ce nu poate fi confundat cu celălalt specimen, care ”dă totul pe gât”, sau celor cărora ”le-ai rămas în gât”, după cum spune și  povestea broscoiului lui Ioan Oltean de la Bistrița Năsăud, cel care a inventat-o, țucând-o, pe Crinuța Dumitrean (ce s-a aflat la conducerea ANRP doi ani, din octombrie 2009 până-n octombrie 2011), după ce aceasta fusese născută și crescută bine, bine de tot.

Românica seamănă izbitor de mult cu o altă țară, numită România. Sunt de fapt două surori gemene la înfățișare, cu aceleași vise, cu aceeași oameni care se deosebesc la caracter. Unii îl au , alții nu! Poate de aceea avem impresia că trăim în două Românii, poate de aceea avem impresia că ne deosebim între noi fundamental: unii fiind cei  buni și alții răi, unii fiind prieteni și alții dușmani. Suntem împărțiți, divizați, fără semne de reconciliere, de împăcare. Ne dușmănim cum nu am dușmănit în istorie nici un alt vecin, nici un alt cotropitor, când acesta ne-a călcat hotarele țării cu gânduri haine.

Trădarea stă cu noi la masă, chiar dacă nimeni nu vrea să-i recunoască rolul determinat în a ne scrie agenda de lucru. Trădarea este acea mână întinsă în momentul în care strigăm: Ajutor! O considerăm ”mâna salvatoare”, mâna făgăduinței, chiar dacă urmările sunt dezastroase pentru pașii ce vor urma, pentru drumul pe care îl vom parcurge în numele celor care ar fi trebuit să ne aclame. În această Românică aclamațiile au zgomotul huiduielii, felicitările au arsura palmei, în timp ce câștigurile noastre se pot număra într-o sumă nedefinită de victime colaterale, le spunem noi, pentru a nu ne face mea culpa, pentru a striga în apărarea acestui măcel: à la guerre comme à la guerre!

Suntem în stare de orice pentru a ne atinge scopurile care, de 26 de ani, devin adevărate acte de acuzare asupra celor care ar fi trebuit să își asume responsabilitatea de a fi la dispoziția cetățeanului, a alegătorului, cel care a investit încredere în cel care astfel a devenit alesul poporului. A fi la dispoziția poporului nu înseamnă că ești cel care dă dispoziții poporului, chiar dacă actele de gestionare a interesului național sunt acte semnate și asumate de respectivii aleși sau numiți ai acestora.

Marea confuzie este încă păstrată în actualitate de zicerea ”cel care împarte, parte își face”. Astfel se crede că, cel ajuns să semneze în numele țării are acest drept de a decide cu de la sine putere cum să împartă fondurile, de exemplu, cum ”să taie și să spânzure” destinele celor cărora ar fi trebuit să-i slujească și nicidecum să-i înhame la jug, să-i sacrifice.

Rănile pe care a reușit să le adune poporul român, în ultimii 26 de ani, sunt rezultatul acestei mari confuzii, ce încă mai guvernează spațiul mioritic, în ceea ce privește răspunsul exact la întrebarea decisivă: ”Cine este șeful?”

În România nu se cunoaște cine este șeful. De fiecare dată conducătorul este considerat  doar partea vizibilă a aisbergului, în timp ce adevărații conducători stau în umbră. Nu se știe cu exactitate (sau dacă se știe nu se spune) ce este această umbră și cine sunt cei care decid pe fond viața noastră cea de toate zilele, folosindu-se de aleșii națiunii, așa cum păpușarii mai au dexteritatea de a mânui marionetele scoase în față, puse să joace după scenariul piesei de teatru anunțate. România poate fi identificată drept țara păpușarilor, țara în care marionetele sunt, din când în când, schimbate cu abracadabrantul strigăt din piețele publice: Jos Guvernul!