OUL CA OUL, DAR CINE VA FI BOUL ?

Vocea din deșert a fost dintotdeauna vocea deșertăciunii. Din deșertăciune nu mai reușim să ieșim, chiar dacă fardurile puse pe chipurile noastre ne dau strălucirea eleganței, la rândul ei fiind în fapt, în profunzime, o luminoasă iluzie, la fel de tentantă și de apreciată de rigorile privirii. Ne place să fim priviți, ne place să ne etalăm frumusețea, ne place să fim luați în seamă ca oameni de nădejde ai comunității din care provenim sau ai comunității în fruntea căreia am reușit să ajunge. Uneori, această așteptare coincide cu visul oricărui muritor conștient că efortul său poate fi adăugat interesului societății, în sensul contribuției la binele acesteia.

Când ne referim la vorbe, vorbe și iar vorbe, nu putem să ieșim din paradigma ”vorba lungă, sărăcia omului”.

Deja, ținând cont de turnura pe care a luat-o ”realitatea din teren”, nu mai reușim să avem siguranța zilei de mâine, chiar dacă această ”siguranță” ne-a scăpat printre degete, timp de un sfert de veac, timp în care nu am reușit să evadăm din prejudecățile vechiului regim comunist. Rămânem majoritari încremeniți în mentalitatea păguboasă a celui care așteaptă ca staul să facă totul pentru el, în schimbul capului său plecat, a încadrării în agenda de lucru făcută de alții, astfel încât destinul său să nu iasă în afara celui ce-i este hărăzit cu mult simț de răspundere, chiar dacă în acest model individul nu reușește să se regăsească, să se întâlnească cu sine. Ne aflăm în situația în care fiecare dintre noi ajunge să fie străin cu sine, dar de acord cu tot ceea ce i se cere, încurajând parcă tratamentul social prin hipnoză.  Facem ceea ce nu dorim să facem, dar de care depinde întregul lanț al slăbiciunilor serviciilor pe care statul ni le-a oferit. Acum, statul nu ne mai  oferă absolut nimic… pe gratis. Mai mult, statul devine stat în stat atunci când este chemat și el la bară, să dea seamă pentru ilegalitățile la care s-a dedat pentru a ne oropsi mai mult, atunci când continuă să ne ia pilea de pe os, chiar dacă la lege scrie că România este un stat social. Așa scrie la Constituție, Art.1 alin.3 ”România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”. Un stat social în care omul este cel care contează la urma urmei în fața tuturor celorlalte responsabilități de interes național.

România încă mai reușește să-și păstreze locurile de top în ceea ce privește sărăcia la nivel European. Iată, am intrat în Uniunea Europeană, de pe această poziție pe care nu o pierdem chiar așa de ușor. Moldova rămâne o ”suburbie” a Uniunii Europene, sub formă de euro-regiune în care sărăcia reușește să ne scoată în față, să ne arate lumii cu degetul, așa cum, în anii 60, mai erau arătate ghetourile cu negri din SUA, țară în care se spune că s-a născut democrația planetară.

La noi, la români, avem ghetouri sau un fel de împrejmuiri numai pentru a separa mizeria în care ajung să trăiască unii dintre semenii noștri (fără a le analiza cauzele și vinovățiile), astfel încât imaginea agresivă a sărăciei cronicizate, dar mai ales mirosul pestilențial, să nu ajungă la vecinii de la blocul următor, în care au ajuns să trăiască și oameni normali, responsabili față de societate, chiar dacă viața i-a aruncat la periferie, din casele lor pierdute la bănci, de exemplu.

Sărăcia la români a fost cândva o virtute, care l-a inspirat și părintele stângii postdecembriste, Ion Iliescu, să-și creioneze autoportretul ”cinstit și sărac”. Colegii săi de partid, cum de altfel și liderii celorlalte partide politice, au ajuns la concluzia că așa ceva nu se mai poartă, nu mai este cool, drept pentru care, poziția de oameni responsabili trebuia pusă pe un fond sănătos, de bogăție, care ar putea să stimuleze electoratul, dar și un anume respect pe care îl poate motiva bunăstarea afișată, prin potența financiară, în special. Ceea ce nu s-a înțeles încă și încearcă DNA să explice cu liniuțe de la capăt, să înțeleagă tot prostul (durerea nu este că te naști prost, durerea este că și mori prost!) ține de sursa îmbogățirii, nu bogăția însăși. Dacă ești bogat prin muncă cinstită, atunci cu atât mai bine ție și țării cu atât mai bine. Totul e să nu furi. Iar, dacă ai un tremurici la degete, dacă ai degete lipicioase, vezi, nu băga palma în buzunarul statului mai mult decât te lasă degetul mare, numit de specialiștii în hoții ce pot să treacă cu vederea, degetul opritor.

Dar, tot prin împrejurimile noastre se mai mișcă o vorbă la fel de periculoasă. ”Cel ce fură azi un ou, mâine va fura un bou”. Oul ca oul, dar cine va fi boul?