24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Moldova nu crede în lacrimi, chiar dacă acestea vin în cantități impresionante dinspre Moscova. Cunoscutul film sovietic ”Moscova nu crede în lacrimi” (Москва слезам не верит), în regia lui Vladimir Menșov, care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1981, devine o sursă inepuizabilă de inspirație pentru toți cei care doresc să se raporteze la acest magnet ce a modificat coordonatele geografice și destinele cel puțin a unei jumătăți din popoarele planetei. Se spune că dacă Moldova suferă astăzi, atunci cauza principală ar fi lacrimile livrate vrac de către Moscova Țarului Rusiei, dar și datorită ambițiilor preluate de către Lenin, Stalin și mai apoi Brejnev, de a da Uniunii Sovietice dimensiunile unui vast continent în care cuvântul și pumnul celor perindați pe la Kremlin să fie lege.
Moldova a fost ținută în stare de supraviețuire, legată la aparatele sărăciei, ale subdezvoltării, întinsă până la limita ruinelor, din prea mare frică de Moscova.
Dacă suntem treziți, într-o dimineață, de puternice bătăi în ușă, în prag apărând figura legendarului comisar politic, care să ne spună: Молдова представляет Москву (Moldova este a Moscovei). Идите домой вам, по Карпатам!(Plecați acasă la voi, peste Carpați!), atunci suntem siguri că ni se rezervă din nou coșmarul Siberiei, cu un posibil bilet de întoarcere, nu mai devreme de 40 de ani.
Istoria se repetă? Nu cred, pentru că, în toată această desfășurare de imaginație, există un singur reper real, credibil și ușor de demonstrat, acela prin care suntem nevoiți să constatăm că Moldova este lăsată de izbeliște, că ea nu aparține de fapt nimănui, nici Moscovei, nici Bucureștiului, ca și cum nu ar mai interesa pe nimeni acest mirific spațiu. S-ar putea ca aceasta să fie doar o simplă senzație, fără nici un fundament, fără nici o justificare profundă.
Ceea ce știm cu precizie este că Moldova aparţine moldovenilor, cei care nu au uita-o nici atunci când au trădat-o! Moldova săracă este rana pe care o poartă cu neglijență România, fără ca să-și dea seama că lipsa de precauție îi poate cauza, în cele din urmă, septicemia infecțiilor fatale. Dacă moare Moldova, moare și România, de această dată în întinderea ei legendară, ”de la Nistu pân la Tisa”. Nu doresc să cobesc dezastrul României, nu doresc să fiu avocatul diavolului, dar această parte și așa ciuntită de România este de fapt inima acestui popor, născut în limba română, în aceeași limbă la care au trudit fii acestei părți de țară, astăzi atât de nedreptățită, atât de izolată, atât de ignorată ca nu cumva dacă ar fi să ne fure din nou rușii să nu pierdem chiar atât de mult. O astfel de logică nu poate decât să ne descalifice, să ne trimită la lada de gunoi a istoriei, înainte ca să fim scoși din ambalajul frazelor frumos mirositoare. Francezii nu-și permit să piardă nici măcar un singur poet care a rămas în istoria literaturii franceze cu un singur poem, în timp ce noi nu ezităm să pierdem peste patru milioane de români, doar pentru că aceștia trăiesc într-un spațiu aflat în atenția Moscovei sau așa ni ce pare nouă că se află, uitând ciudat de repede că în Moldova se poate ajunge doar cu voia NATO, căci România, domnilor bucureșteni și clujeni, este membru NATO cu drepturi depline, deci cu cu dreptul de a fi apărați de întreaga Alianță Nord-Atlantică, dacă cumva un rus ar încerca să bea apă de pe malul drept al Prutului.
Nu mai avem nici un motiv să lăsăm Moldova ”la dispoziția Moscovei”. Avem capacitatea de a ne da seama că este timpul trezirii, că nimeni nu ne va mai ierta dacă vom merge în continuare pe această cale a indiferenței, cu atât mai mult cu cât se tot vorbește despre România Mare, în termenii dictați de marea familie a țărilor europene.
Moldova nu crede în lacrimi, chiar și numai pentru că aceste semne ale durerii, în general, sunt lacrimile altora, date Moldovei în custodie. Moldova nu are nevoie decât de recunoaşterea tacită a valorilor, reconfirmate și de Nicolae Iorga, care nu a ezitat să recunoască adevărul: ”Nasc și la Moldova oameni mari.”
Mai mult, România fără Moldova sau cu o Moldovă sub formă de schelet, nu poate fi decât două treimi de țară, un fel de șchiop și ciung, în acelaşi timp, pus să alerge și să înoate în marea competiție a păstrării identității naționale.
