SĂ NE OBIȘNUIM SĂ FIM ÎMPREUNĂ

S-a bătut (și încă se mai bate) monedă cu sărăcia poporului român. O țară bogată cu un popor sărac. Chiar dacă recunoaștem această tristă realitate, că suntem un popor sărac în mijlocul unei Europe strălucitoare, asemenea unui muzeu al țăranului, în mijlocul civilizației secolului XXI, parcă sună a emfază admiterea, cu brațele ridicate, că suntem, într-adevăr, săracii Europei! Suntem și noi buni la ceva, ar suna verdictul unui hâtru conațional al celor care găsesc șase săraci din zece români. Gradul de sărăcie este și el un adevăr conciliant, dacă vrem să fim ai dracului și să recunoaștem că sărăcia la români nu încape sub 180 euro venit lunar, ci sub 1300 de euro, prag sub care se consideră și norvegienii săraci.

Dar, pentru că moneda europeană încă are multe necunoscute pentru noi să încercăm vizualizarea acestei sume transformată în lei românești. 180 de euro înseamnă 810 lei (când reușim să schimbăm un euro cu 4,5 lei). 1300 de euro ne-ar aduce în buzunare 5850 de lei, ceea ce i-ar plasa în sărăcie pe toți românii care câștigă sub salariul unui ministru. Dacă am avea pretenția norvegienilor atunci sărăcia la Români ar ocupa destinul a nouă din 10 români. Ce ar însemna acest raționament la nivelul întregii populații de 20.000.000 de locuitori? Ar însemna să recunoaștem că avem 18 milioane de români aflați sub pragul de sărăcie al Norvegiei. Doar două milioane de români ar fi în stare să trăiască decent, în condițiile în care costurile vieții în România nu sunt cu mult sub cele din Norvegia (sic!).

De ce suntem atât de săraci, într-o țară rămasă încă o țară bogată? Este întrebarea care de 26 de ani tot se strecoară prin sângele nostru de parcă cu toții am fi un popor de drogați. Avem nevoie de o trezire la realitate care să ne dea șansa de a ne întâlni în primul rând cu noi înșine. ”Alo, tu ești eu! Vino-ți în fire și prinde-mă de mână! Hai, ridică-te! Avem, treabă! Trebuie să fim împreună, să ne obișnuim să fim împreună. Eu și cu tine care nu suntem încă ”noi”, care avem nevoie de acel impuls atât de necesar pasului înainte. Dacă este nevoie, lasă-mă să-mi dau un șut în fund, căci îmi aduc aminte o replică dintr-un film românesc, ”Cursa”, cu George Constantin care nu a ezitat să spună, în vremurile în care nu se spunea nimic: Un șut în cur este un pas înainte! Avem nevoie de această rupere de inerție, de această recăpătare de libertate de mișcare și de asumare a direcției în care ne putem bălăngăni destinul, astfel încât să înțelegem că pasul înainte nu este o poveste, ci o realitate pe care noi trebuie să o înfăptuim.

Suntem săraci pentru că așa credem noi că suntem. Pentru că atâția bani reușim să muncim încât soldul realizat să ne trimită în rândul sărăcimii de joasă speță, acolo unde doar cerșetoria demnă și elegantă, din așteptarea ajutorului social, ne mai iese în cale. Idealul nostru, din această poziție de învinși apriori, este acela de a mai prinde în viață cât mai multe ”a doua zi” după ziua care va trece.

Suntem săraci pentru că nu vrem să fim altfel, atâta timp cât din sărăcie nu se iese altfel decât prin muncă. Paradoxal, poporul român este considerat a fi un popor muncitor, un popor în care bunul simț încă se simte la el acasă, în acest spațiu mioritic, spațiul cu sau fără voia noastră  binecuvântat de Dumnezeu!

Dacă ar fi să ne comparăm cu alții, la fel de surprinzător am fi în măsură să constatăm că suntem cu mult deasupra multora, care trăiesc mult mai bine decât reușim noi să o facem. Într-o astfel de dilemă ajungem să găsim o ieșire în comportamentul nostru față de noi. Aici se află lovitura fatală, aici se află întreaga noastră dezamăgire și rușine, constatarea prin care noi singuri ne devoalăm că suntem, în același timp, cei care naștem și cei care ucid pasărea cântătoare a poporului român.

Avem nevoie de o trezire la realitate care să ne dea șansa de a ne întâlni în primul rând cu noi înșine. ”Alo, tu ești eu! Vino-ți în fire și prinde-mă de mână! Hai, ridică-te! Avem, treabă! Trebuie să fim împreună, să ne obișnuim să fim împreună.