TIMPUL ȘI CERCUL

Să ne jucăm cu timpul așa cum ne-am juca cu cerul. Să-l rostogolim în față, dar și în spate, la stânga sau la dreapta, fără a uita să mergem în urma lui, cât mai aproape de el, mimând o anume protecție, mascându-ne de fapt intenția de a nu-l pierde din ochi sau, mai corect spus, din palma care îi mai dădea, din când în când, impulsul necesar mișcării sau chiar direcția înspre care doream să se îndrepte.

Această ”grijă părintească” a palmei, pusă în contact direct cu circumferința cercului, seamănă foarte mult cu atingerea conducătorilor, chiar și cu laba piciorului, a părților moi ale poporului român, imaginându-se mult clamatul pas înainte. Poporul român, pentru a fi adus în prim planul mileniului III a fost bușit pe scări, a fost împins în fața trenului, a fost aruncat în apă, prin salturi spectaculoase în timp. Este ca și cum, din condiția noastră de feudali, am nimerit să ne teleportăm cu tot cu problemele noastre legate de glie și de vecini, într-o altă civilizație în care lupta se dă pe informație și pe speculații la bursă, pe offshor-uri și pentru cel care deține puterea de a decide, pentru cât mai mulți, în nume propriu.

România este (și va rămâne) țara în care totul este posibil, starea de imponderabilitate fiind la ea acasă, nimic din ceea ce se întâmplă astăzi în lume nu ocolește România, păstrându-ne în centrul atenției, de la victimele terorismului, la cele mai spectaculoase metode de a ocoli legea sau de a completa legea, acolo unde acesta se dovedește a fi neputincioasă, cum sunt paradisurile fiscale.

O veste bună, de genul veștilor obținute după ieșirea din comă a unui muribund, ne dă Laura Codruța Kovesi, în primele zile ale noului ei mandat în fruntea DNA. prin care ne anunță că: „Atunci când apar informaţii despre persoanele pe care le investigăm, ne uităm atent la acest informaţii. Da, putem confisca bani sau orice venituri obţinute ilegal atunci când s-au dovedit infracţiunile şi da, putem confisca bunuri şi sume de bani care nu se află pe teritoriul României”. Și, tot Laura Codruța Kovesi, are din nou o reacție târzie, construită mai mult pe justificarea ”mai bine mai târziu decât niciodată”, referitoare la pedepsele pe care ”lotul Microsoft” (a se citi oamenii lui Băsescu care au adunat bani munciți pentru PDL) le-a luat în urma deciziei instanței de judecată: „Am făcut o analiză împreună cu colegii care au participat în ședința de judecată, cu colegii care au lucrat în acest dosar. S-a decis la nivelul DNA să atacăm această decizie a judecătorilor. Motivele de apel o să vizeze atât latura penală, ceea ce include și chestiunile privind pedepsele, dar și latura civilă a cauzei, ceea ce include modalitatea de confiscare și anumite dispoziții legale care s-au aplicat”.

Rostogolim timpul, așa cum în copilărie, majoritatea dintre noi, am rostogolit cercul, simțindu-ne atunci stăpânii acestuia, în timp ce astăzi timpul ne ține la respect, ne intimidează, ne face să ne considerăm mai umili decât ne este obiceiul să o facem. Suntem sub timp așa cum am fost în totdeauna sub vremuri. Avem datoria să ținem de neam, să fim nu doar cârcotași sau corbi, ci și oameni sensibili la frumos și la lucruri destoinice, mărețe și firești la urma urmei. Suntem datori cu o astfel de atitudine cu care să mângâiem mândria de a fi de-ai locului, de-ai limbii române, de același neam cu cei care ne-au născut și ne-au învățat să ne știm istoria din baladă în baladă, din doină în doină, din bocet în bocet. Ne-am asumat nașterea, așa cum ne-am asumat și moartea ca făcând parte din același destin, al celui care-și poartă pașii cu viața pre moarte călcând. Ne apropiem de Răstignire cum ne-am apropia de pedeapsa pe care și de această dată ne este oferită asumării, așa cum Iisus Hristos a făcut primul pas, deschizându-ne drumul conștiinței de sine, starea în care sufletul nostru se face frate cu păcatul, sperând că va trece puntea imaginată peste apele Styx-ului. Răstignirea nu este o plată, nu este expresia acelui pașaport de liberă trecere, între lumea de aici și lumea de dincolo. Răstignirea este ea însăși o stare, o vinovăţie – pusă la fundația pe care Dumnezeu și-a ridicat exemplul personal, pe înțelesul prostimii, oferindu-i acesteia nu numai milostivire, nu numai îngenunchiere, ci, mai ales. oferindu-i harul necesar răbdării și mai puțin reușitei în toate cele ce viața le scoate în cale.

Să ne jucăm cu timpul așa cum ne-am juca cu cerul. Să-l rostogolim în față, dar și în spate, la stânga sau la dreapta, fără a uita să mergem în urma lui, cât mai aproape de el, mimând o anume protecție, mascându-ne de fapt intenția de a nu-l pierde din ochi sau, mai corect spus, din palma care îi mai dădea, din când în când, impulsul necesar mișcării sau chiar direcția înspre care doream să se îndrepte.

ADI CRISTI