24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Dumnezeu ne-a dat atâta apă de ploaie cât să ne ajungă pentru spălarea păcatelor. După unii comentatori mai hâtri și mai exigenți cu alții, chiar și ruperea de nori, din acest sfârșit de săptămână, a fost insuficientă, nesemnificativă față de cantitățile pantagruelice de păcate îngurgitate în ultima vreme. Această ”ultimă vreme” nu poate fi descoperită la nici un buletin meteo, oricât de doct și de profund ar fi acesta. Ar trebui să înțelegem prin vreme un derivat de la vremuri, care, din orice poziție și în orice perioadă, au fost etichetate ca fiind vremuri grele.
Cu sau fără voia noastră descoperim faptul că în marea noastră majoritate trăim sub vremuri, astfel încât doar doi, trei dintre noi reușesc să se ridic deasupra vremurilor. Nu ar fi fost nimic spectaculos dacă această departajare s-ar fi făcut în cunoștință de cauză, să știm de la început cine sunt acei doi aleși, care au această capacitate de a se ridica deasupra vremurilor. O astfel de precizare dintr-un început ar fi calmat situația, ne-ar fi posibilitatea să ne vedem fiecare de viață, fără a mai produce buluceala la care asistăm de mai bine de 26 de ani. Într-o totală confuzie, într-o venerabilă ambiguitate toți încercăm să ne identificăm cu acei vreo doi, trei, aleși ai destinului să ne fie necesari, să ne fie utili, să ne slujească cu abnegație, bun simț și, nu în ultimul rând, competență.
Astfel, s-ar putea explica dezordinea și degringolada în care orbecăim, de parcă orbirea n-ar avea nici o legătură cu ochii, ci, mai curând, cu egoismul și cu lipsa de măsură, care ne rod întregul sistem nervos, transformându-ne în legume, din categoria ”trei legături de mărar la leu”.
Ne-a căzut în cap tot cerul, puhoaiele ne-au ascuns sub ape, orașul a fost scufundat în albia ochilor, acolo unde ne-am descoperit undița și momeala, pierdute de pe timpul popoarelor migratoare, de la ultima lor invazie. Tot în această seară cu pleoapele înghețate ne-a înflorit din tăcere trandafirul și ultimul tangou argentinian, singurul dans care îți dă voie să oferi floarea ținută între dinți așa cum se mai oferă jertfele puse la picioarele domnițelor.
A fost seara în care am ținut toată ploaia pe cap, cum se mai poate sprijini bolta cerească de o singură petală, ridicată de la firul ierbii sau cum oșencele mai poartă oala cu lapte pe cap, în timp ce cu mâinile amândouă cotrobăie prin îmbrățișarea dragului.
Apele învolburate erau de fapt cuvintele revărsate de pre plin, de prea multă indigestie verbală, de vorbărie goală, de furie și patimi, de orgolii și emoții triviale, ce ascundeau păcatul trufiei și pe cel al aroganței celor care își strigau singuri că sunt stăpânii lumii, indiferent dacă această lume avea dimensiunea unei scări de bloc, a unui oraș sau a unei țări.
Au năvălit apele peste noi, speriindu-ne cum numai Natura mai poate fi în stare să ne sperie, să ne scoată la suprafață neputința, neîncrederea, nimicnicia, cum, în cele din urmă, adevărul iese, la rândul său, la suprafață.
După o astfel de încercare ne simțim eliberați, mai ușurați, cu stomacul golit de toate toxinele ideologice, dovedite a fi doar factori otrăvitori și nicidecum hrănitori.
Orașul după potop arată ca o femeie agresată, cu ochii tumefiați, cu brațele pline de echimoze, cu mari dureri lombare și de genunchi, cu linia coapselor fracturată privirii de poziția indecentă în care puhoaiele au reușit să așeze copacul în mijlocul străzii, peste câteva autoturisme, la rândul lor îmbrățișate forțat, de parcă atunci, acolo, în văzul speriat al mulțimii, se consumase un penibil viol rutier.
Viteza cu care apele au năvălit peste realitatea imediată a fost egală cu reacția neputinței noastre, rămași în postura sau impostura simplilor spectatori sau a nefericitelor victime. Nu putem egala forțele noastre cu cele pe care, uneori, Natura ni le scoate în cale. Suntem uriași în fața oglinzii, dar infinitezimali în calea unor ape revărsare din ceruri. Ne place să ne bombăm mușchii, ne place să ne știm puternici și infailibili, să ne faultăm reciproc, de cele mai multe ori cu o ură inexplicabilă, pentru ca într-un anumit moment, când Natura ne împinge pe scări, să sări unul în ajutorul celuilalt, să redescoperim solidaritate sub forma de gest coerent și indispensabil mersului înainte, umăr lângă umăr. Într-un astfel de moment demonstrăm că suntem puternici, dacă nu mai puternici decât forțele stihiei, atunci cel puțin egali. Câștigăm doar atunci când demonstrăm că suntem puțin mai inteligenți decât ne este nouă dat să fim, de regulă. Avem atunci de partea noastră harul lui Dumnezeu.
ADI CRISTI
