NIMIC NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOR

Să încercăm să facem o pauză. Să nu ne mai uităm în gura politicienilor. Să fim cât se poate de detașați, cât se poate de scoși din priza politicii românești sau a celei de la Bruxelles. S încercă astăzi să fim dor cu noi înșine. Doar apropiați de tăcerile noastre. Să fim primitori de vești, dar și dătători de vești. Să ne lăsăm uimiți de strălucirea celui de lângă noi. Să-i observăm ceea ce are mai frumos și mai profund, dar nu pentru invidie, ci, mai ales, pentru a câștiga ceea ce este bun și de valoare, ceea ce ne poate face mult mai profunzi, mult mai responsabili, mult mai conștienți că ceea ce facem ne obligă și ne responsabilizează. Sunt verbe greu de regăsit în faptele noastre, dar foste ușor de rostit și de construit imaginea care să ne caracterizeze, care să ne descrie cum am descrie noi o natură statică sau un peisaj (în care apare, dealul, până la orizont, șesul ca un fular, care îl petrece la poale și omul care stă să-și însoțească oile și câinii).

Avem astăzi acest răgaz de meditație și rugăciune, fără a considera momentul ca fiind unul de odihnă. Nu ne putem permite să nu dăm hrană sufletului, atât de hăituit de vremuri, atât de încercat de îndoielile timpurilor tragice pe care le trăim sau încercăm să le ascundem, ignorându-le.

Sfintele sărbători Constantin și Elena ne oferă garanție nevoii de sacrificiu pentru ideile noastre, pentru veșnicia noastră, oricât de muritori și de neînsemnați ne alegea viața să fim.

Așa cum credem că viața ne este ușurată, atunci când simțim că avem nevoie de modele, tot așa sesizăm că în adâncul rugăciunilor din noi există un teritoriu asemănător infinitului, fără ca acesta să aibă ambiția de a ne dubla spațiul, de a ne face să ne simțim creatorul lumii noastre lăuntrice, așa cum Dumnezeu este creatorul universului de dincolo de geana deschisă.

Avem nevoie de tăcerea ochilor închiși. Avem nevoie de respirația oprită ca o șoaptă silabisită, cât mai lungă și mai înceată, până la tăcerea care ne apasă, cum doar bolta cerească ne apasă peste trupul părăsit în iubire. Avem nevoie de această înceată răstignire a timpului pe crucea rostirii noastre, astfel încât, cuvântul să ne pătrundă în trup asemenea piroanelor, fără ca durerea să strige la noi, să strige din noi, să ne scoată din realitatea faptelor concrete și să ne poarte în spațiile concave sau convexe ale murmurului, ale buzelor noastre despărţite cât să încapă între ele linia orizontului, cu tot cu catargele care tot apar sau tot dispar.

În astfel de momente se întâmplă despărțiri sau regăsiri, apropieri sau pierderi, în care noi suntem peisajul, iar rostirea ne este personajul care contează.

”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” este rugăciunea minții sau rugăciunea inimii, cea mai puternică adresare întru Domnul Nostru Dumnezeu, pe care o poate spune oricine, indiferent de cine știe sau nu știe carte. O astfel de rugăciune este de fapt un imbold pe care omul de rând, păcătosul, îl adresează Celui de la care se așteaptă un răspuns favorabil. Această așteptare are, la rândul ei, o nedumerire, animată spre înțelegere de ”sfântul Ardealului”: „Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri și Dumnezeu se roagă de om să mai lase păcatul. Acum, judecați și voi, cine de cine să asculte mai întâi, Dumnezeu de om sau Omul de Dumnezeu? Creștinismul nu este doar o afacere de duminică, ci e o strădanie de toate zilele” (Părintele Arsenie Boca).

”O strădanie de toate zilele”  – aceasta este rugăciunea înveșmântată în tăcere, dar nu în tăcerea care face liniște, care duce degetul la buze, care se încruntă amenințător, ci pur și simplu în tăcerea care ne umple golul cu speranțe, care ne dă șansa de a face acel pas înspre noi, acolo unde avem revelația întâlnirii cu noi înșine, cu pildele iubirii dumnezeiești, fără de care nu am mai reuși să povestim ceea ce astăzi încercăm să povestim. Să fim noi, cei care știm că suntem de folos și nu cei care știm că nu suntem de folos.

Între îngeri și serafimi există ”împărăția lui Dumnezeu”, îngerii fiind intermediarii dintre Dumnezeu și Om, iar serafimii ”sunt cei mai aproape de tronul Domnului”. Într-o astfel de poziționare, Omul este cel care ține întreaga construcție pe umerii săi, asemenea lui Atlas  pedepsit de Zeus să țină bolta cerească pe umeri.

Astăzi este mare praznic de sfinți și de nume, sărbătoarea mamei și a fiului, împărații, strâns legată de taina și puterea Sfintei Cruci – semnul central al religiei creștine. Sfântului Constantin i s-a arătat pe cerul amiezii semnul Crucii spre biruinţă (In hoc signo vinces – “Întru acest semn vei învinge”), în pragul înfruntării cu păgânul Maxentiu, iar Sfânta Elena, mama sa, a descoperit la Ierusalim Crucea pe care Mântuitorul a fost răstignit.

Nimic nu este întâmplător. Nici acest deznodământ, pe care astăzi îl prăznuim, nu este întâmplător, așa cum nu este întâmplător acest ”paratrăsnet”, care încarcă să ne ferească de ceea ce rămâne în exteriorul nostru.

ADI CRISTI