POEZIA LA IAȘI (V)

Fuga de umbră

Stinge lumina. Umbrele mă dor

dar nu pe retină

nu mă dor umbrele la genunchi

și nici la ficat

mă dor la orizontală

și la verticală

mă dor când sunt călcate în picioare

iar pe ziduri  – luate la țintă.

 

Mai am o grijă în plus

dacă ții lumina aprinsă

mai am grija umbrelor, pe lângă grijile zilei

 

tinge lumina. Acoperă geamul

Să fie acel întuneric despovărător

în care nimic nu mai contează

nici cât de goală umbli prin cameră

nici cât de gol îmi simt poemul acesta

din care ideea principală a dispărut

ca prin minune…

 

vinovat aș putea fi

ca un gest asumat

de tot ceea ce se ascunde în umbră

cum la fel de vinovată poți fi

când din umbră pândești să afli

unde mi se zbate săgeata

nimerită-n călcâiul lui Achile.

Cadoul smuls din priviri

Atât de mult mi-ai privit ochii

(fără a mă fi privit în ei)

încât m-ai făcut să înțeleg

că ochii mi-i vrei

sub formă de cadou

la fel cum ai dorit florile macilor de pe câmp

sau răsăritul din largul oceanului

 

așa cum ai dorit să-ți pun la picioare

lumea

fără nici un cuvânt, fără nici un semn

doar cu năvălitoarea ta privire

cuceritoare

 

orb fiind nu am sesizat acest amănunt

povestit de alții

clevetitori

Căderea zidului

 

Zidul a fost dărâmat. Peretele s-a prăbușit

Porumbelul a trecut  în partea cealaltă

cum și felina a trecut  din cealaltă parte

fiecare de dincolo

a început să treacă

dincoace

și invers: din dincoace în dincolo.

 

acolo unde am fost – nu mai suntem

așa cum și aici – unde am ajuns

cei care-au fost – nu mai sunt

 

ceea ce azi numim schimb de locuri

schimb de generații

rotiri de cadre

trecerea noastră din unii în alții

și din alții în unii

până când regăsirea seamănă

cu acel deja vu răscolitor

parcă m-am mai întâlnit cu mineî

în același loc

pe aceeași stradă, în același chip

vorbind același lucru, făcând același lucru

poate de aceea îmi pari atât de frumoasă

atât de cotropitoare

poate de aceea te strâng în brațe atât de puternic

încât trecătorii mă privesc îngrijorați

șoptindu-și unii altora:

– Săracul, ”a luat-o la vale”!

De ce nu iese de sub zidul acela, prăbușit peste el

îmbrățișându-l, parcă, plin de moloz?!

 

ADI CRISTI