LOCUL ÎN CARE NE VA FI ȘI NOUĂ BINE

”Ușor cu pianul pe scări”-  un  titlu de carte de cronici literare, vine să definească astăzi cel mai bine starea în care se află clasa politică românească surprinsă de votul lectoratului. Începând cu neinspirata constare, de altfel sinceră a cetățeanului Klaus Iohannis, aceea că ”electoratul a ales neinspirat” și până la lehametea ce a ținut în case majoritatea necesară credibilizării votului (după cum cred mai ales cei care au pierdut lamentabil și pe merit – spunem noi, această confruntare dată pentru a câștiga administrarea localităților și a județelor) se poate face un rezumat edificator a ceea ce se întâmplă cu noi, cei care ne place sau nu suntem adresanții a tot ceea ce se întâmplă pe scena politică a țării. Cu noi este bine. Se poate spune, pentru a fi în ton cu timpul, cu noi este ”așa bine rău”. Cu noi este ceea ce este, ”nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcați, nici dezbrăcați”. Înseamnă că, indiferent de câte viituri se abat asupra noastră, în cele din urmă, apele se retrag și noi avem acea memorie trează activă, care ne face să reluăm clipa, din momentul în care ea a fost dată peste cap, de cele mai multe ori, cu toată agoniseala noastră. Suntem emotivi, dar ”greu de ucis”. Suntem vii, mișcători, neliniștiți, curioși, suntem, înainte de toate, parte din viața de zi cu zi și, mai apoi, suntem destinația finală a fiecărui gând. Există în tot ceea ce ne înconjoară o lume paralelă, paradoxală, o lume pe care fiecare din noi își proiectează speranțele, chiar dacă acestea ajung în stradă cioburi. Suntem un popor producător de cioburi, un popor plin de speranțe, plin de intenții bune, care încă nu a reușit să traverseze strada, de la persona întâi înspre colectivitate, cu bunele intenții întregi. De cele mai multe ori avem nevoie de tomberonul comunitar, să adună ceea ce a mai rămas din acestea și realitatea dură, în urma impactului devastator dintre noi ca indivizi și noi ca popor. Avem prea multe divergențe, prea multe conflicte, există prea multă dușmănie fără rost, pentru a gândi că va veni o zi în care să reușim să trecem strada, cu paharul plin cu apă întreg, acolo unde ne așteaptă un viitor dintre cele mai însetate.

Suntem mult prea sensibili, emotivi, naivi. Suntem mult prea ușor de amețit, de păcălit, de cucerit. Suntem, înainte de toate, de bună credință, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, ne este explorată latura absconsă a răutății. Poate și de aceea primează contradicția dintre bine și rău, după formula ”suntem așa buni răi cum ne ține minte viața de zi cu zi”.

Nu avem încă acea capacitate de a ne răbda reciproc. Nu avem încă liniștea și calmul de a ne asculta reciproc. Continuăm să fim cei care le știu pe toate, cei care au tot timpul dreptate, cei care sunt de neînlocuit, de nerefuzat. În caz contrar, încep marile drame, marile răfuieli, marile dușmănii, marile răzbunări.  Nu punem prea mare preț în cuvinte. În ele nu au cum să locuiască Dumnezeu (după cum încearcă să ne învețe Evanghelia după Ioan). ”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. În cuvintele noastre nu este loc decât de Lucifer. Poate de aceea cele mai serioase cuvinte ale noastre, cele mai credibile și mai de urmat sunt tăcerile noastre, altele decât cele rostite de Klaus Iohannis. Nichita Stănescu a încercat să ne atragă atenția despre aceste tăceri fundamentale, de regulă rostite prin ”necuvinte”, atunci când suntem obligați de înțelegere să facem o pauză, ca o despărțire între silabe.

Acum, încercăm să ne dezmeticim mai ales din amorțeala noastră, care ne-a ținut în case, care ne-a făcut ”să nu ne amestecăm cu gloata”, după cu încearcă să-și motiveze absența de la urne o bună parte din majoritatea protestară sau plictisită sau neinteresată sau pur și simplu plecată de acasă.  Să încercăm să tragem storurile, să deschidem obloanele, să lăsăm lumina să ne pătrundă în case, pentru că este o nouă dimineață și nu o oricare altă dimineață, ci suntem deja în dimineața celei de a doua zi.  Nu vorbim  despre mâinele lui azi. ”A doua zi” sper să fie cealaltă față a zilei de azi. Aversul monedei ce poate fi câștigătoare. Este și altceva decât ne-am obișnuit noi să ne fie.

Este vremea să deschidem ochii, dar nu pentru a ne privi, cât mai ales pentru a vedea pe unde mergem. Pentru a vedea încotro vom merge. Înspre acel ”încotro” în care ne va fi bine. De fapt acesta este cel mai căutat viitor: locul în care ne va fi și nouă bine.

ADI CRISTI