GREȘEALA GREȘIȚILOR NOȘTRI

Este timpul să intrăm în normalitate. Acest deziderat îl purtăm cu noi precum suntem întovărășiți de animalele de casă, indiferent care ar fi acestea, de la câine, pisică, la porc, arici, broască țestoasă sau chiar găină, rățușcă, iepure. Avem noi, că predilecție emoțională, astfel de firave făpturi asupra cărora, evident, nu ezităm să ne revărsăm, nu atât dragostea noastră jucăușă, cât mai ales nevoia de autoritate. Nevoia de a fi stăpâni. De a da ordine și de a pedepsi neexecutarea lor.  Exersăm pe bietele nevinovate și necuvântătoare întreaga noastră dorință de a face ordine, de a da dispoziții, de a fi ascultați și urmați în toate cele ce sunt.  În aceleași coordonate pot și circumscrise și dorințele noastre unanime de ”a intra în normalitate”. De 26 de ani tot intrăm în normalitate, la nivelul bunelor intenții, fără ca să știm ce este normalitatea. Dorim să intrăm pe un teritoriu pe care nu am reușit încă să-l definim, să-l precizăm, astfel încât suntem puși în situația de a cere ceea ce nu știm ce este, unde este, cât este. Normalitatea nu are dimensiuni exacte, nu are o formă exactă, nici stare fizică exactă nu are în așteptările noastre. Ea există, în primul rând, în preocupările zilnice ale comunității, fără ca să ne tragă de mână, fără ca să ne pună piedică. Este undeva deasupra noastră ca un duh, ca o nălucă. Tot timpul ne obligă să ne raportăm ei, să ne punem în antiteză cu opusul normalității, astfel încât să reușim să știm cu precizie unde suntem, unde am ajuns și cât mai avem până la ceea ce se întâmplă în partea noastră de vest. ”Suntem anormali față de ceea ce se întâmplă în occident” este un pronostic rezervat care implică starea noastră de viitor asumat. Există o exprimare mult mai îngăduitoare prin care ne definim a fi ”țara tuturor posibilităților și mai ales ale imposibilului”, ceea ce ne scoate brutal din tiparele normalității. Nu putem fi normali în nebunia noastră, fie ea și creatoare. Și, totuși, noi astfel reacționăm, Nu ne deranjează imposibilul atât de mult cât ne deranjează normalitatea. Vrem, cu tot dinadinsul, să ne păstrăm privilegiile, dar mai ales supremația asupra gândurilor, faptelor, tezelor noastre. Nu suportăm să ni se spună că am greșit, chiar dacă toate evidențele îngână acest verdict. Dorim să fim ornați din cap și până în picioare de laurii recunoștinței, așa cum dorim să fim scoși din plutonul anonimilor și prezentați comunității ca fiind salvatorii acesteia, chiar dacă pentru salvarea ei ne-am transformat în bestii în toată regula.

Normalitatea înseamnă, în primul rând, respectul față de lege, respectul față de semenul tău, respectul față de tine. Normalitate înseamnă deținerea în stare activă a bunului simț, pus la lucru sub formă de barieră de protecție, astfel încât să reușim să ne păstrăm puritatea gândului, a cuvântului și a faptei nealterate de microbii unui egoism exacerbat, ajuns să ne dicteze tema pentru acasă a demnității și solidarității, eșuate în mod lamentabil pe plaja nesfârşită a ambițiilor strict personale.

De mult nu ne mai putem numi normali. De fapt din momentul în care am lăsat confuzia să ne îndepărteze de regula simplă a prieteniei: Te ajut, pentru că ai nevoie să fii ajutat și nu pentru a-mi da ceva în schimb!  Din acest loc s-a stricat viitorul. Avem nevoie acum să recalibrăm prietenia. Să reconsiderăm gestul de a-ți întinde mâna, nu pentru a apuca, nu pentru a înșfăca, ci pur și simplu doar pentru a ajuta!

Normalitatea, după care, în ultimul timp, alergăm ca după Fata Morgana, este într-o relație directă și dependentă cu prietenia, acest postament pe care ne clădim ziua de mâine în termenii de maximă securitate.

Este timpul să ne deșteptăm, să ne extragem coşmarurilor ultimilor 26 de ani, să ne regăsim în postura celor care doresc să redevină prieteni, după ce și-au dat seama că într-o relație nu doar unul greșește, atâta timp cât vinovățiile se distribuie în conturile tuturor.

Avem nevoie de această mea culpa decisivă, singura în stare să ne aducă din nou la linia de plecare. Nu doar recunoașterea greșelilor este decisivă și necesară reconstrucției, cât mai ales, asumarea acestora, tragerii de învățăminte din urmările lor, astfel încât să redevenim compatibili cu constarea ”a greși este omenește”, din greșeli se învață, fără însă persista în greșeală, de parcă acesta ar fi singurul nostru dascăl. Ar trebui să ne obișnuim cu verdictul prin care să fim din ce în ce mai îndepărtați de constatarea că suntem greșeala greșiților noștri.

ADI CRISTI