IAȘUL – ORAȘUL UMANITĂȚII

Peste toate, Iașul rămâne în sângele autohton și capitala mondială a durerii. Pentru această titulatură nu a mai fost nevoie de nici un concurs, de nici o înfățișare în fața inevitabilului juriu, altoit cu interesele turcitului București. Durerea la Iași împlinește una dintre cele mai fragede vârste, aceea de 75 de ani de la cutremurătorul moment al morții întreținut de pogromul de la Iași. Spun ”fragedă vârstă” gândindu-mă că mai există încă supraviețuitori ai măcelului din vara anului 1941. În acel sfârșit de iunie, de început de război mondial, omenirea și-a dat proba primitivismului ei, a barbariei, ce nu a iertat pe nimeni, ce nu va ierta pe nimeni, mai ales că tot ceea ce s-a întâmplat atunci, pe străzile Iașului, de exemplu, nu poate fi șters din memoria colectivă a generațiilor, așa cum nici un graffitti nu se mai dă șters de pe albul zidurilor cotropite.

Pogrom este un cuvânt care reușește să cuprindă întregul abator al sfârșitului de secol XIX. El definește nu o invenție nemțească, ci una rusească: ”POGRÓM (‹ rus.) s. n. Atac în bandă, împotriva persoanelor și proprietăților/averilor aparținând unor minorități religioase, rasiale sau chiar minorități naționale. Termenul este folosit pentru desemnarea acțiunilor antievreiști. Primele p. au fost în Imperiul Rus și au urmat asasinării țarului Aleksandru II (1881). La sfârșitul sec. 19 și în sec. 20 s-au înregistrat numeroase p., care au sporit ca număr și violență”(DE 1993-2009).

Nemții nu au făcut altceva decât să perfecţioneze în diabolic ceea ce rușii, în mojicia lor, au construit ca instrument al torturii, al morții, din care diavolul a încercat să extragă toată durerea capabilă să fie îndurată de sufletul omenesc spânzurat între viață și moarte. Nu spun că aceasta este invenția modernității. Ea vine din primul mileniu de dinainte de Hristos, din teritoriile în care a apărut și civilizația, geana deschisă deasupra viitorului omenirii, astfel încât mărturiile istoriei ni-l înfățișează pe sângerosul rege asirian Ashurnasirpal II  cum își recuperează prada de război, ce ar fi putut să cuprindă 231 de sclavi, plus încă o jumătate de sclav (sic!). Din acel moment, în care oamenii erau considerat animale, din care se putea tăia o halcă, cum s-ar tăia dintr-un cerb vânat, începe marea deziluzie a ceea ce ar trebui să însemne respect față de semenul nostru. De la sfâșiere s-a ajuns la camera de gazare, la trenul morții, la ură și crimă comisă împotriva umanității.

Supraviețuitorii acestui măcel de acum 75 de ani au fost condamnați la blocajul memoriei cu acele secvențe năucitoare. De 75 de ani aceștia nu au mai reușit să se detașeze de clipele de groază pe care le-au trăit, fiind pur și simplu niște morți vii care au rămas în viață doar pentru a menține trează durea incredibilă de altfel și greu de povestit pentru a-i păstra. Mai mult decât orice alt martir aceștia, iată, de 75 de ani sunt condamnați să-și retrăiască vina de a fi evrei într-un timp nefavorabil gestului uman.

Astăzi venim să-i mângâiem și să ne cerem scuze, vinovați sau nevinovați fiind, călăi sau urmași de călăi, conaționali cu aceștia, față de care nici o condamnare pământeană nu ar fi fost suficientă să șteargă rușinea însângerată, pata care nu se mai șterge, pata ce devine din ce în ce mai vizibilă ori de câte ori încercăm să ne spălăm obrazul de ea. Să ne rașchetăm obrazul de ea. Să ne dăm foc obrazului, încercând, astfel, să scăpăm de ea. Pata rușinii, pata care ne acoperă  identitatea noastră de oameni sortiți omenirii, omeniei, omului care iubește și nu celui care ucide. Iancu Țucărman, Leonard Zăicescu și Marcel Fischel sunt trei supraviețuitori ai Pogromului de la Iași. Suflete bântuite de ororile inumanității primesc în cele din urmă onorurile umanității pentru nedreapta pedeapsă primită doar pentru că steaua lor galbenă simboliza atunci ”bun pentru exterminare”.

Astăzi, la Iași, se adună întreaga lume, esențializată de această firească reparație, chiar și prin gesturile de aleasă civilitate pe care expoziția din strada Lăpușneanu, realizată de curatoarea proiectului, Olga Ștefan, strănepoata Soranei Ursu, al cărui tată și-a pierdut viața în „Trenul morții” după Pogromul de la Iași, încearcă să se adauge făcliilor aprinse.

În această dureroasă expoziție de desene, fotografii și filme întâlnim semnături de marcă ale genurilor artistice: Daniel Spoerri. Samy Briss, David Schwartz, Katia Pașcariu, Ioana Florea, și Alice Marinescu, Jil Silberstein, Miklos Klaus Rozsa, Elianna Renner, Myriam Lefkrowitz, Romulus Balazs, Simcha Jacobovici, Dan Paul Ionescu, David Schwartz.

O întâlnire întru reconsiderarea iertării sub forma păstrării în memorie a ceea ce nu va mai trebui să se întâmple. Iașul este orașul chemat să mai dea tonul necesar identității prin umanism, întru umanitate.

ADI CRISTI