24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Viața, indiferent de câte întâmplări neprevăzute absoarbe, își continuă nestingherită drumul de la naștere spre moarte. Această atitudine implacabilă a curgerii nu se lasă impresionată de nimic și de nimeni. Este ca și cum ai încerca să oprești răsăritul de Soare sau să oprești scurgerea timpului, lovind cu ciocanul ceasul sau izbind de perete clepsidra.
Nimic nu poate impresiona destinul acestei lumi, așa cum nimic nu ne poate descuraja să sperăm că mâine ne va fi mai bine decât ne este azi.
Avem nevoie de acest paradox al minciunii, al adevărului spus cum mai sunt spuse minciunile credibile, făcându-ne reciproc cu ochiul. Nu vorbim doar despre un scenariu bine pus la punct al procesiunii lui ”crede și nu cerceta”, cu atât mai mult cu cât naivitatea noastră are voie și chiar dreptul de a ne trăda. Suntem în măsură să ne asumăm prieteniile cu obiectele de prin împrejurimi, dovedite în timp a fi mult mai de încredere decât ființele apropiate nouă sau chiar îndepărtate, până la limita necunoscutului.
De multe ori avem senzația că ne simțim mai bine în preajma necunoscut decât sub atenta privire a prietenului, a aproapelui nostru. Prea suntem dezgoliți și cunoscuți în amănunt ca să mai sperăm la o clipă de singurătate, atunci când apropiații noștri ne zidesc în această stare de a ne lăsa citiți în toate cele ce suntem, comparându-ne cu un jurnal intim dat publicității. Poate de aceea ne simțim mult mai în largul nostru, în preajma celor care nu ne știu, în fața cărora care ne putem scoate husele de pe gesturi misterioase, riscând chiar un dansul inefabilului. Într-o astfel de situație reușim să reformulăm viața pe tonul unui nou început. Simțim cum șansa revine la linia de plecare, cum spatele ni se îndreaptă și obsedanta stare de a fi cunoscut dispare. Suntem din nou la Start, într-o nouă competiție cu viața în partea ei de necunoscut. O nouă șansă ni se oferă, un nou început. Evident că, de cele mai multe ori, urmează o nouă ratare, căci sângele apă nu se face, ce se naște din pisici, șoareci mănâncă.
Poate de aceea se spune că obișnuința ucide mai sever decât glontele. De la starea de șoc trecem foarte ușor la starea de a ne complace în moarte. Un atac terorist. Morți, răniți, groază, sirenele salvării, împușcături pe la colțuri de stradă sau pe culoarele aeroportului sau ale metroului. A doua zi nimic nu ne mai aducea aminte de moarte, de aceeași moarte care s-a cățărat în spatele nostru, cum se mai urcă blestemul din zicerea: ”la omul sărac nici boii nu trag”. Nimic nu ne mai sensibilizează nici măcar pe termen scurt. Trăim doar clipa în momentul întâmplării, după care trecem mai departe, cei care mai pot să facă următorul pas. Cei care au fost prinși de mână de moarte, caută o bancă sau un parc, o alee, pe care să se plimbe sau să aștepte salvarea, ale căror sirene se aud din ce în ce mai repede, din ce în ce mai tare. Ne-am perfecționat viteza de reacție a salvărilor într-atât încât există bănuiala că fiecare moarte vine la pachet și cu o salvare, cel puțin.
Nimic nu mai reușește astăzi să ne impresioneze atunci când moartea ne este servită sub formă de tragedie, sub formă de măcel, sub formă de crimă produsă împotriva umanității. O expoziție care este sortită să ne zidească în acest coșmar al crimelor făcute de oameni, cu oameni, dar nicidecum pentru oameni. Trenul morții a reușit să patenteze invenția celor fără de suflet, invenția diavolească a celor care nu mai aveau inimă, nici creier, nici plămâni și nici rinichi sau ficat. Nu mai aveau decât degete și genunchi. Ei au trimis pe linia ferată trenul morții, în care moartea a dat un mare bal, cu intrarea permisă doar purtătorilor de stea galbenă în piept.
Fotografiile, care înfățișează dansul pe sârmă al morții, îi ține și azi pe privitori cu sufletul la gură, cu tăcerea inexplicabilului arestată de îndoiala veridicității a ceea ce se vede. S-a și întâmplat cu adevărat? Și dacă s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, acesta este rodul atrocităților umane sau pur și simplu realitatea ne-a jucat o farsă, după regulile camerei ascunse?! Există un ghinion în toate acestea. Orice am face, oricum am lua-o, de fiecare dată dăm cu ochii de această pagină sângerândă a pogromului, a crimelor pe care nu le păstrăm doar în fotografiile îngălbenite de vreme, ci le întâlnim din ce în ce mai des, în zgârie norii Americii, în trenurile Spaniei, pe străzile Londrei, ale Parisului, în aeroporturile Turciei, în cluburile Germaniei, dar mai ales în rucsacurile din Țara Sfântă. Suntem făcuți parcă sub formă de replică dată crimei, chiar dacă în veșnicie nu rămân decât faptele bune ale sfinților.
ADI CRISTI
