24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Trăim în țara tâmpeniei crase. Copii de grădiniță sunt chemați de un judecător în instanță, pregătindu-se, pentru a fi aduși la judecată, duba jandarmeriei! Nu mai contează că vorbim despre minori care, fără consimțământul părinților, nici nu ar trebui să dea bună ziua unor astfel de personaje sinistre, din categoria spânului, vrăjitoarei sau a omului rău, în general. O astfel de solicitare face rău, în primul rând, ideii de justiție. Cât de lipsit de neuroni poate fi acel magistrat, care să înghesuie într-o dubă o grupă de prichindei, doar pentru a decide, ”în cunoștință de cauză”, ceea ce imaginea filmată vorbea de la sine despre relele tratamente aplicate minorului.
În același timp, presa scotea la lumină condițiile imposibile pe care trebuie să le suporte un deținut în penitenciarele României. La nivelul mentalității sistemul carceral din România încă mai este tributar închisorilor comuniste, lagărelor de exterminare ale Siberiei. Aceeași anchilozare o regăsim și în Justiția română, atât de sensibilă și de preocupată să nu care cumva să intervină cineva care să o atace frontal în independența ei suverană.
Este mult prea devreme să ne gândim la o justiție conformă cu Declarația drepturilor și libertăților cetățenești. Încă mai bântuie pe la noi, prin sălile de judecată, stafia Liviei Stanciu, singura care, în naivitatea ei, a deconspirat legătura ombilicală dintre procuror și judecător, așa cum a fost construcția comunistă a podiumului de judecată, podium care îi detașau de sală (și de avocatul părții acuzate), pe procuror și pe judecător, primul fiind plasat la dreapta celui care decide ce este bun și ce este rău. Stăm încremeniți în această pagină de muzeu, de care nu vrem să ne desprindem de mai bine de 26 de ani de democrație, ce nu a reușit încă să pătrundă reformator în sistemul judiciar românesc.
În penitenciarele României, deținutul, chiar dacă nu mai este identificat printr-un număr, păstrându-și identitatea proprie, chiar dacă nu mai este îmbrăcat în aceeași uniformă vărgată, având acces la ”hainele din civilie”, este în continuare vânat și torturat, intimidat și lăsat pradă sistemului torționar, care nu și-a încetat activitatea din 1950, chiar dacă de atunci s-au tot schimbat un număr important de generații de pușcăriași și gardieni. Sistemul a rămas să funcționeze ca un dat, din categoria după noapte vine zi, deci nu mai are rost să aprindem lumina.
Se spune că, tot răul spre bine și, în cazul ”trimiterii la zdup”, de această dată nu a pungașilor de profesie, nu a criminalilor (cu victima nevinovată circulându-i prin vene și prin creier), ci mai ales a infractorilor cu gulerele albe, a politicienilor ”cu mare dare de mână”, a neisprăviților aleși de popor nu pentru a fura, ci pentru a avea grijă de el, inclusiv de viața și bunăstarea judecătorilor. Trimiși astfel ”la răcoare”, vizibilitatea lor publică a luminat și celulele și viața de dincolo de gratii, descoperind-o în toată mizeria ei colcăitoare. Astfel, prinsă pe picior greșit, Raluca Prună, ministrul Justiției, s-a trezit atât de intimidată de parcă ar fi fost descoperit-o presa ieșind goală din baie, fâstâcindu-se, cu scuze de genul: ”Stați, asta pe care o vedeți nu sunt eu! Poate fi sosia mea, un fel de Tudy, care nici nu a visat că va trebui să-i pară rău de goliciunea sa de gigolo, pe când alții au crezut că poate fi un bun viceprimar al sărăcimii la fel de goale, atât la exterior, cât și în stomacul nefolosit de zile întregi de foame!”
Trăim într-o țară plină cu tâmpiți! Și, poate acest lucru nu s-ar observa chiar atât de violent, dacă tâmpiții ar rămâne pe acele locuri destinate anume lor și nu s-ar buluci în față, pe locurile pe care, de regulă, ar trebui să se așeze doar cei care știu ce vor de la viață, știu că efortul lor trebuie decontat exclusiv binelui celor care le-au încredințat această misiune.
Inerțiile încă ne țin legați de trecutul de tristă amintire, agravând constatarea atunci când întâlnim tineri, care s-au născut în democrație, dar care se comportă în funcțiile în care ajung la fel de trist și de păgubos cum o mai fac ”veteranii regimului comunist”. O astfel de constatare își poate avea explicația în carențele grave ale sistemului nostru educațional, zonă dominată nu de personaje ”de tristă amintire”, ci de sistemul ce a păstrat atât filozofia curriculară a vechii orânduiri, cât și reflexele păguboase ale metodelor de predare și examinare.
Naștem pe bandă rulantă judecători model ”Livia Stanciu” sau procurori de genul ”Daniel Morar”, perpetuând același ticuri lipsite de performanțe, dar blindate de un servilism urât mirositor, blocându-ne pur și simplu parcursul spre înainte, ceea ce ne duce la o periculoasă alunecare înspre prăpastia timpurilor de altădată.
ADI CRISTI
