CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND

 

Mi-am dat întâlnire astăzi cu Moartea. Era o vreme cernită

copleșitor de închisă de parcă întunericul nu-și plătise la timp lumina

și astfel spaimele erau inundate de o pâclă

numai bună de legat la ochi

să nu mai vedem lumina zilei, să nu mai vedem despărțirea

să existăm în noi cum am început să fim de la naștere

din ce în ce mai puțini, din ce în ce mai însingurați

din ce în ce mai aproape de noi

până când Moartea ne spală tălpile

și ne usucă lacrimile întinse pe sârma spânzurată deasupra abisului.

 

Avem voie să ne gândim la lumea de dincolo

nu doar în clipele de restriște, nu doar cu ochii închiși

Avem dreptul să ne cunoaștem trecerea și petrecerea

în viață fiind

așa cum ne cunoaștem părinții, iubitele sau iubiții

avem dreptul să ne cunoaștem moartea

care oricum face parte din noi, așa cum fac parte

mâinile sau picioarele, inima sau spiritul…

Există pentru noi, pentru fiecare

o singur Moarte

așa cum amprente ne sunt unice

trădătoare și imposibil de înșelat.

 

Cu Moartea de mână suntem în stare să trecem apele Styxului

fără vâslaș.

Doar noi doi

pe care ochiul din exterior nu-i poate percepe

decât pe unul dintre călători ajunși la malul despărțitor

Nu știu dacă eu sunt cel vizibil

sau dacă Moartea ne face din mână

sau să fie vorba de un efect special pe care luciul apelor negre

îl lasă să întruchipeze fantasmagorice povești de viață și moarte

 

Să vorbim despre Moarte cu mâna pe inimă

gândind că nimic din ceea ce spunem nu este adevărat

mai ales astăzi

când Regina s-a îmbrăcat în rochia ei de gală

ne mai purtată încă

vaporoasă ca o adiere de pădure din care au fost tăiați copacii

necesari îmbrăcării somnul ei de veci

și lacrimile celor care au cunoscut-o

fără ca să apuce o clipă să o slujească!

A fost Regina regelui – mult timp alungat din regat

a fost Regina care a dat nețărmurita-i dragoste în schimbul Morții

care s-a apropiat de ea

cum se mai apropie mâna mângâietoare de chipul diafan

al eternității de peste 90 de ani.

 

E semn de împăcare cu sine

de împăcare cu Moartea

de împăcare cu clipa nefastă care ți-a agățat lacrimile

cum mai sunt agățați oamenii

ce stau neglijenți

dincolo de linia de securitate de la metrou…

 

Moartea face parte din noi

cum și noi facem parte din Moarte

Nu trebuie să ne sperie umbra

care se prelinge sub tălpile noastre

cum se mai prelinge apa uitată deschisă

pe sub somnul din care un glas gâtuit strigă spre tine:

• Scoală-te și umblă!

 

Moartea ne-a furat Regina. Sau poate ne-a împrumutat-o

să mai schimbe câte ceva și pe cealaltă lume,

CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND!

 

ADI CRISTI