SĂRAC ȘI PROST PLĂTIT

Interesantă și curajoasă pare a fi declarația lui Klaus Iohannis, președintele României, din care citez înaintea oricărui comentariu: ”Faptul că România este astăzi o țară sigură și predictibilă într-o regiune nesigură și imprevizibilă este o realitate tot mai evidentă”. Dacă partea doua a frazei este de competența celor care sunt în măsură să  aprobe sau să o contrazică, prima parte, aceea cu ” Faptul că România este astăzi o țară sigură și predictibilă”, devine supărător de neadevărată, despre care își poate da cu părerea oricine trăiește astăzi în România. De 26 de ani țara noastră nu este nici sigură și nici predictibilă, atât timp cât despre ea se spune că este ”țara tuturor posibilităților”, dar mai ales ale celor absurde și imprevizibile.

De mai bine de un veac conducătorii care s-au perindat prin palatele puterii, fără nici o excepție, au încercat ceva, dar le-a reușit altceva, de regulă contrar așteptărilor stivuite în spatele cetățeanului, astfel asuprit de tot ce poate să însemne promisiuni electorale. Poate și de aceea, România a fost condusă, timp de șapte mandate, de alternanțele la guvernare, încercându-se toate formulele posibile, dar mai ales cele imposibile, formule care au adus în realitate tot felul de alianțe politice, de la cele firești, la cele bizare, contrafirii.

Într-o paranteză fie spus, inclusiv destinul politic de anvergură al președintelui Klaus Iohannis a fost rodul unei astfel de ”coaliții monstruoase”, între social-democrați și liberali (sub pălăria USL).

Nonșalanța cu care chiriașul de la Cotroceni încearcă să ne spele tălpile, identificând România ca fiind ”o țară sigură și predictibilă”  mă face să cred că în realitate există de fapt două Românii. Una a politicienilor și alta a poporului. Una despre care se raportează la Bruxelles și alta destinată traiului de zi cu zi al românilor.

De fapt, președintele țării noastre vrea să implice România în exercițiul internațional de securitate, în special: ”În Est se menține, cu tendințe de amplificare, dezechilibrul de securitate în zona Mării Negre, ca urmare a înghețării implementării acordurilor de la Minsk, a intensificării periodice a ostilităților în estul Ucrainei, a menținerii ocupării ilegale a Crimeei, cu continuarea militarizării acesteia, a provocărilor legate de peninsulă. Se adaugă consolidarea forțelor armate ale Rusiei la frontiera sa vestică, încercările de impunere a unor zone de excludere a accesului în Marea Neagră și utilizarea Mării Negre ca platformă de protecție a forței militare în Estul Mediteranei”.

Ceea ce ignoră Klaus Iohannis sau nu vrea să gândească cu voce tare se referă la paradoxul neasigurării securității interne a țării și în același timp a performanței în susținerea și furnizarea de securitate în exterior. Este ca și cum ai fi mort de foame, dar ai accepta să servești detașat la ospățul copios al Europei.

Nu putem fi o țară sigură și predictibilă în exteriorul nostru, atâta timp cât nimic din ceea ce ne propunem noi, în politica internă, nu reușim să realizăm. Cel mai simplu motiv ar fi o recunoaștere șocantă, dar ușor de argumentat, aceea că suntem ”niște proști sadea”! Nu ne-am învățat minte, după șapte alegeri generale, pe cine să alegem și pe cine nu. Tot timpul am ales pe cei care s-au dovedit a fi ”de neales”. Ciudat e că, pe parcursul celor șapte mandate, de fiecare dată, am ales pe cel care nu trebuia ales sau am ales insuficient pe cel care ar fi reușit să lucreze n interesul nostru. În absența unor opțiuni ferme, clare și suficiente au fost necesare îndoielnicele alianței în care interesul oneros al partidelor politice a primat în fața interesului general al cetățeanului.
Poate de aceea DNA a demonstrat atunci când i s-a dat voie să demonstreze că zona clasei politice românești este o zonă instabilă, plină de putregai, dar nu numai la suprafață, cât mai ales și în structura  elementelor de rezistență ale sistemului. Toți suntem astăzi conștienți de marile greșeli ale clasei politice, și tot toți ne dăm seama că o schimbare profundă a acesteia  este mai mult decât necesară, în primul rând pentru ca președintele Klaus Iohannis să aibă dreptate atunci când spune, deocamdată aiuritor: ”… România este astăzi o țară sigură și predictibilă”. Dar nimic nu se poate modifica în profunzime fără un pas înapoi a liderilor actuali ai principalelor partide politice, astfel încât noii conducători politici să aibă șansa de a regândi componența listelor de candidați, în primul rând pe criterii de performanțe și profesionalism și mai puțin ținând cont de acel lanț al slăbiciunii, ce a reușit să facă din români personajele paranormale ale Europei. Doar acestea sunt în stare să se bucure de răul care i se face, să recunoască cât de bine e să fii sărac și prost plătit.

ADI CRISTI