A VENIT TOAMNA

A mai venit o dată toamna. Din nou Tudor Arghezi ne trage de mânecă, șoptindu-ne: ”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă / sufletului nostru bucuros de moarte”. Nici Nichita Stănescu nu stă cuminte, șoptind direct sufletului: ”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”.

A venit toamna. Cel puțin așa ne spun pagina de calendar și frunzele care au început să se desprindă în dansul lor către pașii purtați pe aleile parcurilor. Cad frunzele și nimeni nu le ia în seamă. Am regăsit în memorie un poem semnat de Li Tai Pe, ”Gânduri de toamnă”,  pe care nu am cum să-l evit: ”Cad frunzele, într-o perdea gălbuie. / De pe terasă vrut-am să privesc, / Prin zborul lor, statura ta, dar nu e; / Doar muntele departe îl zăresc… / Sunt singură şi dorul tău mă cheamă… / Cad frunzele, şi eu oftez prelung. / Nici nourii la tine nu ajung, / Căci toţi, deasupra mării, se destramă…”

Ce este toamna ? O invitație la melancolie. O încercare de a ne reîntâlni cu sufletul nostru ars și tracasat de energiile verii. O nouă provocare la liniștea atât de necesară și de căutată ”în timpul nostru liber”? Este la fel de adevărat că atunci când vorbim despre timpul nostru liber, suntem puși în situația să constatăm că nici măcar când dormim nu ne întâlnim cu el. Nu mai avem timp liber? Suntem tot timpul ocupați, în gândurile zilei, de supraviețuire? Nu am reușit nici după un sfert de veac să învățăm să trăim? Tot timpul ne este dedicat încercării formulelor de a rezista în viață și nicidecum de a trăi în decența singurei vieți pe care o avem și despre care vorbim în termenii cei mai frumoși?

A venit toamna. Nimic nu aste mai frumos decât o nostalgie de toamnă. O aducere aminte a vieții trăite prin filtrul coloristic al unei păduri atinsă de toamnă și nu bruscată de furtunile verii. Toamna devine, astfel, anotimpul limpezirilor. Anotimpul ce are această capacitate de a așeza lucrurile, de a le stăpânii excesele, de a aplatiza răbufnirile. Liniștea toamnei este specifică acestui anotimp ce face trecerea de la caniculă la ger. De la viață topită la viață înghețată. Prin toamnă învățăm recolta să ne bucure, să ne trezească simțurile, să ne ofere ospățul regesc al culorilor inconfundabile și irepetabile, atâta timp cât Natura este vie, Natura naște și moare, Natura face parte din același alfabet morse al  chemărilor și despărțirilor, pe care noi, oamenii, îl folosim ori de câte ori avem nevoie de o confirmare. ”A fi sau a nu fi” poate fi întrebarea shakespeariană doar atunci când avem la ce să o raportăm. Dacă o vom raporta la toamnă atunci răspunsul nu mai este o certitudine, atâta timp cât toamnă este nu doar atunci când ochiul ne dă voie să memorăm căderea de frunze, ci mai ales atunci când sufletele noastre reușesc să vibreze în consonanță cu dansul frunzelor desprinse și așteptate să se aștearnă înaintea ca talpa noastră să învețe drumul construit între noi.

Toamna este anotimpul care nu ne desparte (cum este vara), dar nici nu ne adună (cum este iarna).  În acest anotimp al frunzelor căzătoare avem șansa de a fi noi înșine, de a excela prin ceea ce ne dictează sufletul nostru ”bucuros de moarte”. Avem această unică șansă de a ne exprima într-un limbaj propriu despre universul Naturii, din care facem parte, dar față de care trăim senzația că nu avem timp pentru ea. Prea suntem absorbiți de grijile zilei, prea ne lăsăm antrenați în tot acest bâlci existențial pentru a mai avea timp (credem noi) să privim furnica, fluturele, umbra, tăcerea, căderea de frunză, clipocitul apei de izvor.

A venit toamna. Nopțile au devenit mai reci. Ziua ține mai puțin lumina pe cer. Suntem mai grăbiți cu treburile zilei, intrăm mai devreme în casele noastre. Când Soarele ajunge și el la Apus, iar noi se întâmplă să fim într-un loc deschis, fără ca privirea să ne fie obturată de blocurile și de clădirile mai înalte decât cerul, având acces direct la imaginea astrului pregătit să treacă dincolo de linia orizontului, atunci  imaginea, pe care o avem de memorat și de admirat, devine una atât de puternică încât, pentru câteva secunde, suntem în stare să credem că pentru noi viața de-abia acum începe. De la acest concert de culori și de tăceri siderale suntem pregătiți să ne numărăm din nou anii.

A venit toamna. Este o știre, dar nu doar un fapt cotidian. Este de fapt proiecția pe care dorința noastră o poate avea de fiecare dată când o frunză căzătoare ne bate în geam sau peste pleoapă sau pur și simplu se pune pe noi, îngreunându-ne pasul sau chiar umbra acestuia.

A venit toamna!

ADI CRISTI