24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Avem sau nu avem… De regulă, nu mai avem. De la dreptate și până la dreptul de a fi luați în seamă. Nimeni nu ne mai ține minte că am fi și noi pe aici, pe undeva, să se împiedice doar de noi, să simțim că putem fi dacă nu ”centrul Universului”, atunci el puțin un obiect de care să se lovească lumea, în trecerea ei grăbită prin viață. Un astfel de gând poate fi dezarmant. Poate transporta o cantitate de tristețe greu de dus în spate, greu de tras după noi, chiar și numai pentru că viața nu ne dă voie (și nici timpul și spațiul) de a fi reflexivi. Suntem mânați de la spate, pe repede înainte, fără ca să se mai țină cont dacă în fața noastră este câmpia întinsă, deșertul sau prăpastia.
Ne bulucim unul în altul, configurând imaginea bulgărelui rostogolit, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai rotund, din ce în ce mai violent în cădere și mai greu de intuit deznodământul izbiturii finale.
Într-o astfel de stare privim relaxați, apatici de relaxați, evenimentele cum se succed din breaking news în breaking news, încercând să fim cât mai detașați de ceea se întâmplă, ca și cum noi nu am face parte din același film, fiind doar spectatorii din sala de spectacol. Ne doare în cot de tot ceea ce se întâmplă, chiar dacă avem câteva tresăriri de orgoliu, în urma cărora ne crește tensiunea, fugim după pastile, bem o gură de apă și schimbăm canalul la televizor. Zadarnic. Chiar și pe programele de desene animate nu scăpăm de lupta pentru putere, evident cu aceeași veșnici învingători, cei șmecheri, guralivi, isteți într-atât încât să fie în stare să ajungă la butoane. Numai că, ajunși în postura celor care sunt obligați să decidă soarta unui popor, își dau sama că nu prea știu pe ce să apese, nu prea știu care este rolul lor de a conduce o națiune, o țară, un popor. Începe marea bâlbâială, marea prăbușire inevitabilă, atâta timp cât la manșa avionului au nimerit neaveniții, aventurierii, sau cei puși de alții, să le facă treaba, căci ei aveau atunci mâinile ocupate de viitoarele furtișaguri.
Nimeni nu mai știe ce se întâmplă de fapt prin împrejurimile sale. Dacă este de bine sau de rău. Dacă la final (când va fi acel final) va ieși în câștig sau în pierdere. Indiferent unde privește, în față, în spate, în dreapta sau stânga, în sus sau în jos nu se vede nici un colț măcar de orizont. Peste tot există un altcineva, care îi limitează vederea, de care depinde privirea, având acces doar la mișcarea pas cu pas, în direcția înspre care se mișcă acest monstru monobloc, monosilabic, monoxid de carbon. Rata prăbușirilor, într-o astfel de construcție vie, devine alarmant de mare. În urma mișcării rămân sacrificații, inadaptații, refulații. Trec mai departe, în conglomerat, cei care sunt prinși la mijloc, cei care nu mai ating cu tălpile lor pământul, cei care trag vârtos de această vietate cu vădita intenție de a-i găsi un ritm și mai ales o direcție, de fiecare dată considerată a fi ”direcția cea bună”, chiar dacă nici până astăzi, după 26 de ani de rostogolire, nu se poate explica de ce aceasta este direcția bună și nu alta. Față de această constatare au apărut instantaneu comentarii acide, de genul: ”Care altă direcție, căci, dacă privești de jur împrejurul nostru, ea este singura direcție înspre care putem merge, este adevărat, fără ca să ne dă seama dacă mergem înainte sau dacă mergem înapoi!”
Într-adevăr, suntem prinși la mijloc. Nu mai avem nici o șansă să rămânem pe loc. Avem o singură șansă de a fi singuri, aceea de a rămâne împreună. De a avea același pas, același ritm, de a fi conștienți că doar împreună putem să ne retragem în singurătățile fiecăruia, spațiul de fapt în care existăm cu învățătura de minte a nemernicului ”nu mă interesează, faceți ce vreți, ce vă duce capul, numai pe mine să mă lăsați în pace, chiar în plata Domnului!”
Deasupra noastră se simte mirosul întortocheatelor umbre arse, de atâta bătaie din aripi, cândva eliberatoare, șocantă și de interes public. Astăzi, pucioasa ne urmărește gândurile și mai ales retragerea în cochiliile melcilor, abandonate de bună voie, întregind spațiile excedentare ale fricii. Se pierde în zarea mutată pe piscuri strigătul de ajutor, ajuns în cele din urmă un scheunat, o palidă suflare părăsită din fluier.
Avem nevoie de un altceva. Avem nevoie d o nouă șansă de a fi. Avem nevoie de tine, de el, de noi, de voi, de ei, dar mai ales fiecare avem nevoie de eul care încă ne mai locuiește, încă mai poate să pună piciorul în prag și să ne dea deșteptarea!
Trezirea, nație de neghiobi frumoși, este timpul decongestionării, această decongelare de sânge, care dă voie vieții să curgă în firescul izvoarelor până la apa cea mare. Libertatea tuturor lucrurilor există doar atunci când avem voie să ne luăm, în primul rând, pe noi în seamă.
ADI CRISTI
