24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Tot timpul de când ne-am trezit în libertatea de a spune ceea ce credem de cuviință i-am considerat pe americani modelul înspre care trebuie să ne îndreptăm, nu doar cu pași repezi, cât mai ales conștienți că mergem pe drumul cel bun. Obsesia americanilor a fost pentru români o constantă, chiar și atunci când unchiul Sam ne-a lăsat ”cu ochii în Soare”, așteptându-i pe salvatorii noștri postbelici, să cadă din cer și să ne smulgă de sub degetul bont al lui Iosif Visarionovici Stalin. De atunci, tot stăm cu capul dat pe spate, de parcă am fi aroganți, infatuați, umblând cu nasul pe sus, când în fond noi nu doream decât să fim primii care să strige: ”Uite, vin americanii!”
Pentru noi America a fost dintotdeauna miracolul El Dorado, cel care ne-a atras cu o asemenea forță că depărtarea, oceanul și toate necunoscutele nu ne-au oprit să mergem spre acele ținuturi, în care libertatea și posibilitatea de a reuși în viață erau în stare naturală, crescând așa cum mai crește pe la noi cânepa sau cum a mai crescut odată, înainte de a fi trecută din categoria plantelor tehnice în zona planetelor din care se produc drogurile interzise.
Dar, tot din America, odată cu cartoful, am importat și crima și jaful și lupta pentru putere și toate treptele progresului și ale civilizației, și Vestul Sălbatic și Sudul intolerant, naționalist, dar și Estul civilizator al coastei Americii, celălalt mal, înspre care Europa nu a ezitat să-și trimită fiii, aventurierii, oamenii care au dorit să se smulgă canoanelor deja îmbătrânite și rigide ale Europei.
Tot America ne-a dat Cosa Nostra, perfecționată și ”adusă la ștaif”, prin prelucrarea originalului sicilian, mafie care a reușit să trimită moartea, sub formă de ambasador, în toate guvernele lumii, oferind imaginea înfricoșătoare a răzbunării celor care vorbesc mai mult decât le poate dicta adânca tăcere a trinomului: Nu am văzut, nu am auzit, nu am vorbi!
Cu toate acestea, America a rămas pentru noi, românii, și nu numai, o țintă, una dintre cele mai tentante perspective, pe care nu numai că dorim să le atingem, cât mai ales dorim să ni le însușim, să facă parte din viața noastră diurnă.
Și, totuși, America nu este ceea ce credem noi că este, atunci când vorbim despre civilizația individului, în special. Și în această țară a făgăduinței și fărădelegilor, întâlnim sărăcia amestecată cu neșansa, dar și cu bogăția produsă prin hoție și înșelăciune. America nu este străină de ceea ce este mai rău în celelalte colțuri ale lumii, fără ca aceste minusuri grosiere să-i afecteze imaginea, pe care noi o întrezărim printre taifunuri și uragane. De fapt, dacă ar fi să cităm și în cazul SUA că avem conducătorii pe care poporul și-i merită, atunci judecând după cum se comportă Donald Trump și Hillary Clinton, judecând după mesajele pe care le transmit poporului american, într-o încercare de cumulare și nicidecum de disjungere, vom reuși să ne construi imaginea obiectivă a ceea ce este astăzi America, mai precis spus, a ceea ce a ajuns astăzi America!
Astfel, bădărănismele lui Donald Trump ne face să spunem că America este bădărană, așa cum și minciunile lui Hillary Clinton, dovedite de F.B.I., ne face să afirmăm că America este o mare minciună.
Alegerea noului președinte al SUA a fost dintotdeauna un prilej de mari răfuieli. De crime și de asasinate, de reglări de conturi, de lovituri pe la spate, de amestecuri grosiere în treburile altor state, pentru ca astăzi să vorbim despre amestecul altor state în treburile Americii. Un fel de 11 septembrie 2001 politic, acum când Rusia pune umărul la campania electorală a republicanului Donald Trump, în defavoarea democratei Hillary Clinton!
Iată că a sosit și ziua în care America este pusă în situația de a simți ce înseamnă să te amesteci din exterior în treburile interne ale unui alt stat. Să ne amintim doar despre pozițiile ambasadorilor la București ale SUA, din 1990 la zi, poziții care au dus uneori la soluții contrare voinței liber exprimate de poporului român, cu prilejul mai multor scrutinuri electorale.
Trebuie să înțelegem că tot timpul peștele mare îl înghite pe cel mic, dar și că, la rândul său, peștelui mare i se poate întâmpla ceva rău. Să rămână fără apă, de exemplu. Fără atâta apă cât i-ar fi necesar să înoate, chiar dacă în apa rămasă peștele mic poate foarte bine să trăiască. Chiar mai bine decât atunci când oceanul era plin ochi.
ADI CRISTI
