24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ne apropiem din ce în ce mai fermi de linia de start. Ultima săptămână, în care mai putem face (sau desface) listele electorale ni se arată în față ca ultima speranță pentru unii sau ca ultima salvare pentru formațiunile politice, ce au cutezat să se alinieze în fața electoratului pentru a primi șuturile sau îmbrățișările cuvenite. De această dată, s-a mai format un culoar, o pistă paralelă cu opțiunea electoratului, pe care va alerga singur Dacian Cioloș, în calitatea sa activă de veșnic premier în opțiunile declarate deja ale lui Klaus Iohannis, implicit al ecoului acestuia denumit, de către cunoscători, Alina Gorghiu. (Nu putem să-l ignorăm pe Nicușor Dan, cel care se simte acasă lângă Dacian Cioloș, în condițiile în care electoratul nu-l va lăsa acasă, oferindu-i un loc în Parlament). Pe acest culoar paralel cu cel folosit de prostimea partidelor politice, se va preda și lecțiile de balet ale președintelui, dispus să-și sporească înălțimea, ridicându-se pe poante, altele decât acelea pe care ”Ein, zwei, drei-ul” de la Cotroceni ” nu a reușit încă să le facă pentru hohotul de râs exersat al românilor. Vorbim astfel nu de bancuri, ci de încălțămintea balerinilor, care îi ajută să stea pe vârful degetelor, sporindu-li-se astfel zveltețea și freamătul întregului trup.
Umorul la români este ca lipiciul de pe marca scrisorii. Dacă există, există și șansa ca scrisorica să nu se transforme într-una din nou pierdută, ci să fie exclusă, astfel încât românii să nu rateze din nou alesul votului lor.
Deja, trei milioane de români au spus în direct ”Adio Klaus, ne-ai dezamăgit cu toleranța ta!”, care nu poate fi tradusă prin îngăduință, cât mai ales prin trimiteri directe la îndeletnicirea femeilor ușoare, dispuse a fi practicantele celei mai vechi meserii, și nicidecum să apere familia, ca fundament al unei societăți sănătoase, bazată pe morala creștină sau a unei alte religii fundamentată pe iubirea dumnezeiască și nicidecum doar pe ideea de toleranță. De a fi tolerant cu orice, cu oricine, chiar dacă aceste variante de adăugat sunt de fapt atacuri directe la principiile majorității. Nu poți oferi minorităților șansa de a exista, atâta timp cât prin existența lor, se creează atacuri succesive și constante asupra majorității. Este ca și cum terorismul ar fi considerat un efect de tolerat al unei minorități, care are și ea (nu-i așa, în consonanță cu toleranța) dreptul să se exprime. Nu ar trebui să gândim că poate fi o diferență între victimele nevinovate, datorate asasinatelor, bombelor, dinamitării unor spații, a unor avioane, trenuri, autobuze și pretinsele victime clinice ale unor îndeletniciri emoționale ce depășesc pereții budoarelor, atacând vizibil și direct igiena morală a societății, dar mai ales destinul viitoarelor generații ale căror familii au un tată în rol de mamă sau o mamă în rol de tată. O fi iubirea oarbă, dar nu într-atât încât să lovească în generația imediată, care nu are cum să cunoască senzația ”a crescut la sânul mamei”, alăturând-o expresiei: ”Zoe fii bărbată!”
Klaus Iohannis, minoritar pe toată linia, a făcut un apel în favoarea toleranței, lovind, cu sau fără voia sa, în reacția Bisericii Ortodoxe, acompaniată de peste trei milioane de credincioși, față de ideea de familie, înțeleasă la modul tradițional, construită din femei, bărbat și copii, fiecare cu roluri bine determinate. Nu poți să fii tată, dacă nu ești bărbat de sex masculin, așa cum nu poți să fii mamă, dacă nu ești de sex feminin. Împărţirea pe sexe nu este o acțiune administrativă. Nu trebuie doar să ai ceea ce nu are bărbatul sau să ai ceea ce nu are femeia pentru a te numi tată, respectiv mamă. În primul rând sau în egală măsură trebuie să ai trăirile specifice mamei, trăiri pe care le capeți în momentul procreării, nașterii unui copil, ca fiind copilul tău, carne din carnea ta, suflet din sufletul tău.
Sunt familii care nu reușesc să aibă copii născuți de ele, care îndrăznesc să înfieze copii gata făcuți și care sunt puse în pericolul unor respingeri de mai târziu, momente în care copiii crescuți în iubire se revoltă față de unii sau de alții, simțindu-se trădați, chiar dacă părinții adoptivi s-au dovedit a fi adevărații lor părinți. Există un ceva neliniștitor care îi duce pe acești copii salvați de prin orfelinate înspre părinții care i-au născut, chiar dacă au fost părăsiți, abandonați, la gheena de gunoi sau chiar direct în maternități. Și, totuși, aceștia își descoperă mama-mamă și tatăl-tată, suferind enorm, maltratându-și viitorul aproape iremediabil, sub forma unui nou tip de handicap emoțional.
Domnule președinte, este adevărat, vă pricepeți foarte bine la case, dar nu la copii, chiar dacă a fost cândva o afacere mult mai bănoasă decât aceea a închiriatului, fie și băncilor austriece.
O familie fără copii este ca o casă fără acoperiș. Aveți grijă când plouă, când ninge sau când cerul nu vă va mai suporta. Atunci să știți că ați închis doar ochii, fără ca altcineva să vă fi pus un acoperiș deasupra capului.
ADI CRISTI
