CU PICIOARELE ÎNAINTE

Pe scena politică actuală, încinsă de apropiatele alegeri parlamentare, nu mai putem vorbi despre lovituri delicate, apropouri sensibile și de ”bon ton”, semnalate cu vădita intenție de a para sau chiar de a lovi acolo unde doare cel mai tare, chiar dacă atacul nu ar fi ignorat codul bunelor maniere, conform regulii: ”lovește-mă tu, pentru ca să te lovesc și eu”.

Pentru a înțelege din exterior ceea ce se întâmplă în grotă, trebuie să ne imaginăm că ne aflăm într-o debara, în care au fost înghesuite, de-a lungul anilor, tot felul de lucruri inutile sau aparent nefolositoare, printre care suntem nevoiți să ne îmbrățișăm, să ne strângem în brațe, să exersăm zâmbetul multicolor, să facem vocalize și chiar să cântăm din repertoriu ales de alții, chipurile, specialiști în materie. În aceeași debara, umăr la umăr cu clasa politică, se îmbulzește și societatea civilă, prea anchilozată și prea nefolositoare, prea ținută în rând cu borcanele de dulcețuri sau chiar în rândul celor cu murături, bâhlite în cea mai mare parte a lor, atâta timp cât, trebuie să recunoaștem, nu au mai fost mișcate din loc de ani buni de așteptare și chiar de uitare. Fără a spune lucruri deosebite, autointitulata societate civilă, în marea ei parte reprezentată de niște șmecheri, care nu au ales drumul șerpuitor al politicii dâmbovițene, luând-o la vale, bulucindu-se spre fotoliile puterii, direct prin grădina Cotrocenilor (la vreme de derută emoțională, cu morții scoși pe caldarâm de pe neputinţa autorităților timpului de a gestiona un dezastru colectiv) se vede astăzi îndreptățită să fie luată în seamă nu de unul sau de altul, ci chiar de cei care ar fi trebuit monitorizați și sancționați public de misiunea opiniei publice, al cărui glas, mână și picior erau încredințate societății civile, în formula acesteia firească și nicidecum virusată de mai noua ei îmburicarea politică.

Uniunea Salvați România se dorește a fi o replică la Frontul Salvării Naționale, dacă încercăm să citim mesajul subliminal pe care îl conține verbul  ”a salva”. Sunt și diferențe majore între cel două construcții politice, căci, la urma urmei, oricât de anti-sistem dorește Nicușor Dan să fie construcția sa (USR), ea tot politică este, intrând (sau încercând să intre) în sistemul de putere, aparținând deciziei politice. Nu poți să afirmi că ești anti-sistem atâta timp cât deciziile pe care le ei sunt subordonate sistemului pe care crezi că-l combați, slujindu-l.

Românii tot așteaptă să fie salvați de cineva – poate fi găselnița noii formațiuni intrată în jocul politic, pe locul rămas liber și împăienjenit după dispariția APR, acela pe care Theodor Meleșcanu (liderul acestei defuncte formațiuni politice, de la începutul mileniului III) îl definea ca fiind ”a treia cale”. Nici cu ăia, dar nici cu ceilalți, doar cu noi,  acesta pare să fie sloganul cu ajutorul căruia USR încearcă să se facă văzut, repet, printre tot felul de cioveie, lăzi și sticle goale, aparate stricate, dar ne aruncate pe care debaraua națională, în care suntem înghesuiți, le adună sub formă de înăsprirea pedepsei de a sta umăr lângă umăr.

Societatea civilă nu are ce căuta pe scena actorilor politici. Este ca și cum un arbitru ar participa la joc, în favoarea unei echipe, părăsindu-și rolul său de a sancționa abaterile de la regulă. Indiferent de ce cred ”tinerii frumoși și liberi”, care, într-o anumită conjunctură, au reușit să-l aducă pe Klaus Iohannis în stradă și să-l împingă spre gesturi nefirești și anticonstituționale (atacând instituțiile statului de drept, parlamentul și partidele politice), USR nu are cum să fie o soluție pentru ce are nevoie țara la această oră, trebuie să recunoaștem, puternic bulversată de ciolaniada ajunsă la un nivel greu de imaginat.

Suntem în situația unui incendiu scăpat de sub control, la stingerea căruia participă cine se nimerește, fiecare aruncând peste flăcări cu cea ce îi iese în cale sau îi este mai la îndemână: apă, vin, lapte, benzină, pături, cârpe, rogojini, fără a sesiza pericolul la care se expun și, mai ales, natura agravării dezastrului, evident profitându-se de acest hei-rup-ism al bunelor intenții.

Acesta este deznodământul agravant al unei abordări pompieristice în care nu mai există o minimă decență și mai ales o minimă responsabilitate, atunci când ne asumăm destinul societății în nume propriu.

Nu avem nici o legitimitate când dorim să fim eroi, doar de dragul de a fi eroi, gândind că noi suntem cei care trebuie cu tot dinadinsul să-i înlocuim pe ceilalți, blocați în destinul lor de a nu crede că pot exista alții care să-i înlocuiască, indiferent de ce spune lumea, atâta timp cât ei sunt ferm convinși că ieșirea lor de la putere va fi posibilă doar în poziția cu picioarele înainte.

ADI CRISTI