Ne apropiem de Ziua Națională, așa cum am ajuns să fim, insensibili, teleghidați, ”greu de ucis”, chiar dacă asupra noastră au fost puse până și Tunurile din Navarone. Suntem bombardați din toate pozițiile, uneori minunându-ne cum de reușim să mai păstrăm o formă oarecum depistabilă în planșele cu figuri geometrice regulate. Scopul acestui ”măcel” este unul singur. Acela de a fi de acord cu ceea ce ne propune clasa politică, chiar și numai pentru că, ea este singura îndreptățită să ne propună ceva supus acordului majoritar, cel care decide într-o democrație funcțională. Deocamdată, la noi, ideea de majoritate a minorității este pe cât de reală pe atât de păgubitoare, lăsându-ne să credem că atunci când prezența la vot este sub 50%, majoritatea care se va forma reprezintă de fapt minoritatea care este creditată de pasivitatea noastră, de absenteismul nostru major, să ne reprezinte, să ia decizii în numele nostru și chiar să-și asume responsabilitatea urmărilor faptelor astfel produse. Ideea cu asumarea este una pur teoretică, până la o nouă înfățișare în fața electoratului, atunci când alegătorul este singurul care poate sancționa decizia politică.
Obligativitatea votului face parte din acel pachet obligatoriu pentru a fluidiza valorile democrației înspre o bună funcționare a statului de drept, ferindu-l de loviturile sub centură, pe care încă sălbăticia de pe scena politică românească le provoacă, menținând nefireasca tensiune a unei mișcări subterane greu de intuit, greu de contracarat.
Suntem mult prea departe de normalitate, suntem mult prea îngenunchiați într-o dușmănie pe viață și pe moarte, pentru a ne considera normali, care au nevoie de oameni normali, de reguli normale. Președintele României nu-l suportă pe Președintele Senatului și nici pe președintele celui mai mare partid politic al țării și nici pe Primarul General al Capitalei care, de altfel, nu se bucură de aceleași grații ale prim ministrului Dacian Cioloș.
Trăim un timp al dracului de parșiv, al dracului de obedient (nu știm cui), dar care ne obligă să ne târâm, să îngenunchem nu acolo unde sunt icoanele, ci de unde simțim că ne vine o șușoteală stridentă, țipată ștrangulat, de genul ordinelor transmise ”pe șest”, să nu se afle, ci doar să se bănuiască cine există la capătul lor.
Trăim în cel mai ridicol peisaj construit din gesturile clasei politice, mai ales de liderii acesteia, într-o asociere la fel de penibilă cum ne apare fundalul ecoului strigătelor și țipetelor ce ar trebui percepute ca fiind reacția pe care poporul o provoacă față de golănia și bizareria cu care oamenii aleși de poporul român se dovedesc a fi numai buni de dat cu ei de pământ, de la înălțimea funcțiilor în care au fost aruncaţi pentru înscăunare. Nici Klaus Iohannis, nici Alina Gorghiu, nici Dacian Cioloș sau, parodia anti-sistem, Nicușor Dan nu reușesc să mai coboare de acolo de unde importanța funcției pe care o au îi țin prizonieri, exilați în spațiul vital, totuși, poporului român. Ei sunt cei care poartă cu sine destinul României și a poporului român, construindu-și mesaje greu de digerat de către românii care vor fi din nou mânați spre urnele de vot, sugerându-li-se să pună ștampila în dreptunghiul care le face viața cât mai grea, dacă ne gândim la mesajele grijulii ale Aline Gorghiu, mesaje prin care aceasta recunoaște că au greșit, dar viața merge înainte și ei cred că au învățat ceva din greșelile făcute.
Nefirească este și dihonia cu care Klaus Iohannis continuă să facă din România un câmp de luptă, să provoace dezbinarea ca metodă de tortură, din categoria picăturii chinezești. Iată cum Klaus Iohannis începe să-și arate adevărata față, greu de intuit în entuziasmul alegerilor din 2014, față care, vrând nevrând, ne aduce aminte de suferința pe care a îndurat-o poporul român în istorie, momente în care neamțul a luptat împotriva poporului român, la un moment dat. Isteria creată de președinte nu servește la nimic, nu ne aduce nici un spor de vizibilitate, decât, poate, ne trage o tușă groasă evidențiindu-ne penibilul în care am ajuns să fim îngropați.
Ziua națională nici de această dată nu ne va uni, chiar dacă ne apropiem peste doi ani de centenarul Marii Uniri. Cu acest președinte nu vom reuși, cu siguranță, să sărbătorim centenarul unității naționale, atâta timp cât, cel mai corect ar fi să descoperim că suntem puși în situația ca, în acest an, pe 1 decembrie, să sărbătorim Ziua Dezbinării Naționale.
ADI CRISTI