RESPIRAȚIE ELECTORALĂ

Între agonie și extaz putem să definim noaptea de 11 decembrie a alegerilor parlamentare 2016. A fost o ediție greu de asimilat de unii, dar și de ceilalți, atât de câștigători, cât și de învinși. Marele perdant al acestor alegeri nu a fost vreun partid politic, ci pur și simplu a fost alegătorul, cel care nu a reușit să fie convins să-și ducă la bun sfârșit misiunea sa de cetățean responsabil, de parte importantă a unui regim democrat.

Cetățenii unei țări sunt datori, cel puțin o dată la patru ani, să dea dovadă că le pasă de ceea ce se întâmplă cu țara lor, așa cum pe parcursul celor patru ani de mandat sunt chemați să amendeze eventuala prestație nesatisfăcătoare a celor aleși.

Într-o astfel de situaţie cetățeanul este îndreptățit să protesteze, să iasă în stradă, să ceară schimbarea unui guvern, atâta timp cât acesta nu-și onorează contractul social pe care forța politică majoritară l-a semnat în alegerile parlamentare.

Prezența la vot de la aceste alegeri parlamentare poate fi citită și în cheia periculoasă a refuzului regimului democrat, atâta timp cât electoratul a lăsat la latitudinea unei minorități, de sub 40%, să aleagă conducătorii țării pentru următorii patru ani. Există astfel o posibilă dictatură a minorității, dacă am exclude din logica analizei faptul că nimeni, din cei peste 60% de absenți, nu a fost împiedicat să-și exercite votul. Toți ci care au absentat de la vot au făcut-o în cunoștință de cauză sau pur și simplu din dezinteres. Și într-un caz și în celălalt ne aflăm într-o mare cumpănă, ce poate să lanseze o serie de ipoteze, dintre cele mai periculoase pentru destinul democrat al țării.

Cauzele directe care au dus la această debalansare a scenei politice românești, cu un partid de peste 45% și următorul de 20%, urmate de patru partide de 8%, 6%, 6% și 5% (am preferat să iau cifrele fără virgule), pot fi identificate în dezastrele interne datorate unei gestionări amatorești, plină de vanități și de orgolii inexplicabile când este vorba despre soarta țării și nu despre tratamentele de înfrumusețare pe care Alina Gorghiu le-a prescris liberalilor și așa aflați pe un butoi portocaliu de pulbere.

Electoratul, atât cât a ieșit la vot, poate fi recuperat din esența cu care a împărțit puterea (celor care au demonstrat că știu ce să facă cu ea) (PSD), dar nu în așa măsură încât prea multa putere să li se urce la cap, așa cum s-a întâmplat în 2012, moment dramatic și plin de învățăminte, când o construcție uimitoare de genul USL, nu a produs decât victime directe (Crin Antonescu și Victor Ponta) dar și colaterale, cei care au fost într-o permanentă suferință, alegătorii ce s-au simțit trădați și dați pe mâna unui guvern de tehnocrați!

Liberalii au produs cea mai mare dezamăgire, chiar și prin lipsa de fair play (în a-și asuma eșecul, după terminarea numărătorii oficiale a voturilor), ei încă mai sper să se întâmple ceva, să se întâmple o minune, care să-i dea câștigătorii de drept ai alegerilor parlamentare 2016 și dreptul de a forma guvernul lui Iohannis. Această atitudine de precupeață a Alinei Gorghiu se constituie ca un atac grosolan la fibra profundă a liberalismului, ce au trecut prin istorie păstrându-și eleganța și cavalerismul care le-a pus, pe bună dreptate, liberalilor papionul la gât, când alții își puneau ștreangul simbolizând aceeași disperare.

Într-o altă cheie ar trebui să ne lăsăm uimirea liberă pentru a înțelege cum de un partid nou nouț a reușit să ia 8-9%, fără a avea ceva pregătit, o organizație în teritoriu completă, de la nivel comunei la nivelul municipiului reședință de județ, comparabil cu un alt partid, PRU, care, având cam aceeași infrastructură politică, nu a reușit să treacă de 3% (sic!).

Un alt semn de exclamare poate fi pus nemuritorului Traian Băsescu, cel care a crezut că se află în fruntea unui partid, programat să fie victorios, și care nu a reușit să convingă, nici în ceasul al XII-lea că timpul său a apus, așa cum au apus toate șansele  celor ce au făcut carieră pe spatele politicii post-decembriste în România.

PMP, partidul al cărui lider pe viață se prefigurează a fi Traian Băsescu, a prins la mustață ultimul vagon, pe scara căruia încă mai stă să-și tragă sufletul după o așa de mare alergătură.

O dată cu victoria zdrobitoare a PSD, fostul președinte de două mandate și de doi lei, trebuie să-și ia gândul de la aventura cu prim ministrul României, concentrându-se mai mult asupra dosarelor sale ce sunt pregătite să ia drumul justiției.

ADI CRISTI