Poetul Nicolae Labiș s-a născut la 2 decembrie 1935, în satul Văleni, comuna Poiana Mărului, județul Baia (astăzi Suceava), fiind fiu de învățători.

Primele trei clase le-a urmat în școala din sat, având-o ca învățătoare chiar pe mama sa, dar, cum școala s-a închis din cauza războiului, în 1944, familia s-a văzut nevoită să se mute la Văcarea, în județul Muscel (astăzi Argeș), unde Nicolae Labiș urmează clasa a III-a, după cum menționează Mircea Coloșenco în volumul biobliografic ”Nicolae Labiș (1935-1956)”. După un an, revin, însă, în satul natal și își găsesc casa devastată, iar tânărul Nicolae urmează aici clasa a IV-a. În septembrie 1946, începe să studieze la Liceul Nicu Gane din Fălticeni, remarcându-se ca un elev eminent, iar patru ani mai târziu, în 1950, debutează în publicația „Iașul nou” (1950), cu poezia ”Fii dârz și luptă, Nicolae!”. Anul următor, începe să culeagă folclor, la sugestia profesorului V.G. Popa, acesta fiind reunit într-un volum publicat postum, ”Nicolae Labiș, folclorist” (1974). În același an, traduce din limba rusă, alături de prof. Teodor Litvinenco, basmul în versuri ”Căluțul cocoșat”, de P.P. Erșov și publică cinci poezii. Debutul bucureștean are loc un an mai târziu, în 1951, cu poezia „Gazeta de stradă”, publicată în revista „Viața românească”, potrivit site-ului http://www.nicolaelabis.ro/.

În anul 1952, se mută la Colegiul Național Iași, la solicitarea Uniunii Scriitorilor și continuă să scrie poezii. În septembrie același an, este admis la Școala de literatură ”Mihai Eminescu” din București (1952-1954). Anul următor, publică mai multe poezii, două dintre ele fiind parodii după A. E. Baconsky și cronica literară ”Bălcescu în drama lui Camil Petrescu”, care vor fi criticate ulterior.

Cea mai fecundă perioadă a poetului a fost 1954-1956, când a publicat volumul de poezii „Primele iubiri” (1956) și „Puiul de cerb” (1956).

Criticul literar Eugen Simion scria, în volumul ”Scriitori români de azi”, că ”versurile de început (Primele iubiri) au o structură epică și sunt dominate de eposul popular. Dar chiar de pe acum se simte o neobișnuită senzație de vitalitate a materiei, de germinație colosală.” De asemenea, Ion Pop aprecia, în ”Poezia unei generații”, că ”Primele iubiri (…) creează și primele nuclee mitice personale, care vor trasa, în scurtă vreme, liniile de forță ale viziunii sale poetice.”

În 1954, dintre numeroasele poezii publicate, se remarcă ”Moartea căprioarei”, ”poezia-efigie a creației labișiene”, după cum o numea Mircea Coloșenco și pe care Eugen Simion o aprecia drept ”un poem excepțional (…), unde se narează o ”amintire din copilărie”. Copilul participă la o expediție cinegetică neobișnuită (…) și descoperă, deodată, o planetă imensă, străină, cu legi necruțătoare. Senzația copleșitoare de secetă, de carbonizare a lumii materiale, de răsturnare a rânduielilor firii (…) e, în chipul cel mai convingător, introdusă într-un poem cu multe înțelesuri afective.”

În același an, în luna septembrie, se înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care o părăsește, însă, după un semestru. În 1955, a publicat peste 30 de poezii în majoritatea publicațiilor literare. A colaborat intens la revistele „Contemporanul” și „Gazeta literară”, ulterior devenind redactor la acestea. În vara aceluiași an, îi apar ”Confesiunile poetului descurcăreț”.

Creațiile sale, în care se observă efortul de cunoaștere a lumii și a sinelui, arată structura romantică prin excelență a poetului, format la școala marilor clasici Mihai Eminescu și Mihail Sadoveanu și cunoscând opera unor poeți ca Tudor Arghezi, Ion Barbu, Paul Valery, Serghei Esenin, Francois Villon, Charles Baudelaire sau Arthur Rimbaud.

Postum, îi va apărea culegerea „Lupta cu inerția” (1958), pregătită pentru tipar din 1956 și îmbogățită apoi treptat cu inedite și texte publicate în periodice; „Păcălici și Tândăleț” (1963); „Moartea căprioarei” (1964), „Anotimpurile” (1964), „Albatrosul ucis” (1966), „Scufița Roșie (poem despre prietenie)” (1967).

Vorbind despre poemele din „Lupta cu inerția”, Eugen Simion spunea că acestea ”dau o idee despre ceea ce ar fi putut deveni Labiș (…) Deosebirea față de versurile anterioare e mare: semnele de lirism de acolo se împlinesc și se generalizează, aici, în cadrele unei poezii esențial reflexivă. Motivele poetice sunt cam aceleași, răsfrânte, însă, înăuntru, intelectualizate.”

Cu referire la același volum, Ion Pop scria, în ”Poezia unei generații”, că ” ‘Lupta cu inerția’ anunța pentru prima oară în lirica noastră nouă constituirea unui univers liric de mare complexitate, Labiș promițând a realiza o nouă treaptă de clasicitate, de cuprindere totală a sensibilității omului contemporan, în cel mai variat registru afectiv reținut până la acea dată de istoria recentă a acestei lirici. (…) Labiș a oferit un exemplu de reinterpretare posibilă a valorilor ”clasice” de la nivelul celui mai nou strat de sensibilitate…”

În noaptea de 9 spre 10 decembrie, Nicolae Labiș cade victima unui accident de tramvai, în fața Spitalului Colțea din București și este internat la Spitalul de Urgență. În dimineața zilei de 10 decembrie, îi dictează prietenului său, Aurel Covaci, ultima sa poezie, ”Pasărea cu clonț de rubin”. A murit la 22 decembrie 1956, la doar 21 de ani.

Referindu-se la dispariția sa prematură, Vladimir Streinu spunea, în lucrarea ”Nicolae Labiș”, că ”Moartea oricui aburește toate oglinzile. Moartea unui poet tânăr întunecă, însă, posibilitatea lumii de a arăta și altfel. Nicolae Labiș (…) a licărit scurt între două nopți: anonimatul și moartea fizică”. Cu toate acestea, Nicolae Labiș a rămas un simbol al poeziei noi, al cărei proces de regenerare l-a declanșat, el fiind considerat un reprezentant deosebit al literaturii române, dominându-și epoca și generația de poeți care i-a urmat.