EU CENTREZ, EU DAU CU CAPUL, RESTUL NU MAI CONTEAZĂ

Cât de departe suntem noi, românii, de un comportament firesc, civilizat, în consonanță cu secolul în care trăim. În timp ce belgienii, de exemplu nu și-au permis să-l deranjeze pe domnul terorist la adresa pe care Poliția o cunoștea, doar pentru că legea le interzicea să sune la ușa cetățeanului după ora 18, noi, dâmbovițenii ne permitem să menținem suspiciunea asupra unui alt cetățean, de aceeași naționalitate cu teroristul dovedit, refugiat imediat după atentatul de la Nisa, în Belgia, gândind că un astfel de personaj, doar pentru că este de aceeași religie cu majoritatea teroriștilor actuali, trebuie să fi interzis, izolat, având un potențial major de vulnerabilitate națională, mai ales că soțul Sevilei Shhaideh este, la rândul său, cetățean român. Într-o astfel de dilemă suntem puși să constatăm că în România cetățenii acestei țări au grade de libertate diferite, unii având nevoie de un regim de izolare mai aspru decât alții care au ”origine sănătoasă”, de genul celei invocate de comuniști, părinții – țărani sau muncitori, nu au rude în străinătate, dar, mai ales, nu au rude din străinătate în familie, cu este cazul Sevilei Shhaideh.

O simplă provocare induce din nou în țară o nouă tensiune, un nou motiv de dezbinare, fiecare dorind să moară cu dreptatea lui de gât, încercând să dea o interpretare specială unor reguli, astfel încât, în anume situații bănuite a fi vulnerabilități naționale, să aibă dreptul de a interpreta legea în defavoarea literei și a spiritului ei, doar pentru a ”sufla și în iaurt”. Se va supăra Liviu Dragnea, cu poporul său de votanți, care au ajuns astăzi, în Parlamentul României, să reprezinte 60% din voința liber exprimată a cetățeanului român (inclusiv acei cetățeni români de altă naționalitate), dar va fi liniște în țară, în sensul că va fi eliminată o posibilă verigă slabă pe care o reprezintă  Sevil Shhaideh, desemnată și mai apoi numită prim ministrul României, prin soțul acesteia cunoscut sirian, simpatizant al regimului Bashar al-Assad, regim aflat într-un  război prelungit cu teroriștii din Stat Islamic, la rândul său considerat de unele state ale lumii a fi un regim dictatorial.

Există o vorbă înțeleaptă în esența ei, precum că: Prietenii ți-i alegi singur, rudele și le dă Dumnezeu (Allah).

Și acest moment, pe care îl traversăm astăzi, este unul de reală cotitură, de intersecție vizibilă a voinței și a putinței noastre, desfășurate în spațiul național, la timpul prezent, astfel încât libertatea de a face ceea ce dorim este lipsită de opoziția legii, a bunului simț și mai ales a capacității noastre de a înțelege realitatea. Încă mai acționăm după vorbele celui care strigă mai tare, încă mai au trecere șmecherii și tâlharii, hoții și bandiții în fața cărora suntem pur și simplu luați de proști și tratați ca atare. Nimic din România anilor 2016 nu poate fi asemănată cu țara noastră de vis sau măcar cu un deșert prin care suntem blestemați să trecem în neștire, până când vom reuși să scăpăm de fariseii și cicisbeii care pur și simplu ne-au confiscat efectele unei libertăți corect enunțate, dar greșit aplicat.

Nu am atins încă limpezimea cuvintelor sigure, simple, decisive, hotărâtoare, explicite, fără de care nimeni nu ar mai fi prădat de marile confuzii, născătoare de mari suspiciuni.

Nu am reușit încă să ne dăm seama dacă ceea ce facem este exact ceea ce gândim că trebuie făcut sau dacă acest rezultat nu este unul din categoria semipreparatelor, pe care noi trebuie doar să le ducem acasă și să le băgăm în microunde, pentru a avea prânzul zile, fără ca el să fie și cel visat. Formula ăștia suntem, cu ăștia defilăm, continuă să ne abrutizeze, să ne transforme în mașinăriile noii democrații, în care nu mai contează votul majorității, ci doar interesele naționale construite la limita vulnerabilităților, de un număr restrâns de decidenți, aflați aparent în subordinea instituțiilor statului de drept. Spun aparent atâta timp cât realitatea ne demonstrează că ei de fapt influențează sau schimbă radical voința votului popular, așa cum cred ei că este bine pentru țară, ignorând binele poporului. O astfel de optică am întâlnit-o și în preşedinţialul lui Traian Băsescu, atunci când, în 2010, pentru ”a salva țara de la un presupus dezastru economico-financiară, președintele și-a sacrificat poporul fără a clipi, cu un gest de tristă aducere aminte a dictatorului Ceaușescu, gest ce avea ca simplă și totodată totală motivație, ideea: Eu centrez, eu dau cu capul, restul nu mai contează!

ADI CRISTI