ȘI STRADA TREBUIE SĂ RESPECTE LEGEA

Se pare că, vremurile bune nu sunt încă prielnice României. Nu ne facem probleme cu ce vor alții de la noi, fie dacă aceștia sunt prietenii din UE sau SUA, fie că ”urmăritorii” de la est ”ne pun sula în coaste” până ce ne zgândăresc Deveselu. S-ar crede că nu ne lasă în pace prostata, ficatul, rinichii, plămânii sau inima, fără a ne gândi că tot răul ne vine de la creier. De la sistemul neurovegetativ ni se trage lipsa de echilibru și, mai ales, lipsa neuronilor care să fie în stare să ne legitimeze o gândire corectă despre ceea ce ni se întâmplă la zi, dar și peste noapte.

Avem nevoie de niște răspunsuri grabnice, dar liniștitoare, despre locul în care am ajuns, dar mai ales, despre traiectoria noastră imediată: Încotro mergem, cu cine ne întovărășim, cine ne ține de mână, cât de libere ne sunt picioarele și cât de al nostru mai este ”interesul care poartă fesul”.

Piețele publice sunt la fel de pline și de imprevizibile, în a mai născoci tot felul de jocuri pentru stradă și living room, așa cum sunt dominate de pancartele ingenioase ale mințiilor zburdalnice, creative, liniștitoare. Este mult mai igienic să asiști la acest carnaval al umorului (de cele mai multe ori reușit), decât să fii prădat de vulgaritățile înjurăturilor neaoșe, adevărat, în spiritul tradiției și al obiceiurilor strămoșești. Acolo unde nu mai există inteligență se recurge la violența de limbaj, cu una dintre înjurăturile greu de reprodus, chiar și în acest spațiu despre care unii cred că pot să-și bage și să-și scoată toate cele, fără nici o jenă, atâta timp cât, în fața ochilor nu au decât un ecran luminos. Este ca și cum, în public, aceștia nu se dau în lături să înjure birjărește în gând, fără a uita să folosească zâmbetul deschis la colțurile gurii, în semn de mascare totală a adevăratelor intenții și mesaje.

De ce oamenii stau în stradă? Pur și simplu pentru că a început să le placă să fie tot timpul în centru atenției, să fie luai în seamă și dați la televizor. Cred că dacă nici o televiziune nu le-ar mai acorda atenția, nu i-ar mai da pe micul ecran cu tot felul de remarci de vitejie: ”Vom rezita până la… moarte”, pentru care ar primi laude și îmbărbătări de la cunoscuți sau chiar de la necunoscuți, a doua zi strada ar fi redată circulației normale. Efectul popularității este unul pervers, atâta timp cât reușește să creeze niște monștri din oamenii simplii, unii agramați, alții prinși cu blocajul intelectual la ei, dar și oameni cu un discurs logic și spectaculos prin rațiune și capacitatea de a surprinde esența unei situații în care se află ei, dar mai ales țara în ansamblul ei.

O astfel de întâmplare vie ne poate explica astăzi, la 27 de ani de la prima ieșire în stradă a poporului român, cât de mult este influențată calitatea discursului străzii de gradul mare de eterogenitate, acest amestec de minți deștepte și prostie, diluată cu acel entuziasm datorat libertății de a opri circulația în inima Capitalei, pentru că așa este la protest.

A protesta, de această dată, contrar a ceea ce spune legea, este rezultatul voinței unei singure părți, fără ca aceasta să se mai raporteze la normă, la regulă, la lege. Vrea omul să protesteze și să încalce legea, fără a mai cere o autorizație care să-i confirme demersul, foarte bine! Poate să protesteze! Să meargă în mijlocul străzii și să cheme jandarmii să-l înconjoare cu garduri, care vor fi din ce în ce mai mult distanțate de el, pe măsură ce protestatarii săi vor veni, în număr cât mai mare, să o facă împreună.

Aici se află prima verigă slabă care permite unui miting să țină la nesfârșit. Lipsa de autoritate a organelor abilitate de lege să mențină ordinea și liniștea publică. Or, aceste organe sunt literalmente legate de mâini și de picioare, de ochi și de sistemul nervos, de voința politică a celor care guvernează, a celor care sunt îndreptățiți să dea ordine clare atunci când legea este încălcată, cu atât mai mult cu cât Constituția României ne spune clar că nimeni nu este mai presus de lege. Că legea este egală pentru toți: pentru clasa politică, pentru protestatari, pentru procurori, pentru judecători sau spionii serviciilor noastre profesioniste. Nimic nu se face în afara cadrului legal, oricât de multe drumuri scurte ar putea să fie invocate, pentru a ieși ”pe scurtătură” dintr-o situație care reclamă chiar și siguranța națională.

Astfel putem constata liniștiți că strada nu poate dicta, strada poate doar semnala. Nu are rol imperativ, ea poate fi măgulită atunci când rolul ei consultativ dă de gândire celor care au în spatele lor nu un milion de păreri, ci peste 50% din totalul votanților!

Această regulă contează. Am depășit timorarea anilor 90, momentul în care strada făcea legea. Acum, dacă, într-adevăr, suntem un stat democrat, și strada trebuie să respecte legea!

ADI CRISTI