24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Mai avem o săptămână după care vom da buzna peste primăvară, încercând să o găsim la ea acasă. A fost o iarnă grea, cu temperaturi de Siberia, cu căderi masive de zăpadă și multe, multe ieșiri în stradă. Mai mult, în pragul primăverii, pe când încă ne jucam cu bulgării de zăpadă, au început inundațiile să ne scoată din case și ”să ne scoată pe ochi” acel tip de lacrimi, ce nu se mai pot șterge niciodată, ele rămânând înfipte în noi asemenea pumnalelor, ale căror răni sunt de nevindecat. ”La omul sărac, nici boii nu trag” – încearcă un proverb din străbuni să ne liniștească, să ne aducă cu tălpile pe pământ, dezlipindu-ne de speranța că va fi și pentru noi puțin mai bine, dacă nu vom reuși să o ducem, așa cum tot ni se promite de clasa politică, bine de tot.
Nu știu dacă vom prinde primăvara aceasta în aceeași formulă de oameni încrezători, de oameni care au această încăpățânare de a crede că suntem pregătiți să fim și altfel decât încearcă unii să ne vadă.
Poate că dorința de verde, de renaștere, de mișcare a Naturii să fie mult mai mare decât așteptarea primăverii la fereastră, astfel încât, de această dată, se simte și se vede cum poporul iese de sub zăpezi și geruri cu aceeași determinare cu care se mai iese dintr-o mare înghesuială. Avem nevoie de primăvară poate mai multe decât am avut până acum, dar nu pentru că acest anotimp al dezmorțirii la viață ar fi singura soluție la recompunerea timpului, cât mai ales pentru că primăvara putem fi așa cum am visat că vom fi o dată și o dată, noi înșine, unul lângă celălalt, unul pentru celălalt, lăsând unitatea să ne primească în brațele aceluiaşi interes național, spațiul în care identitatea noastră este singura în stare să ne articuleze forța și determinarea de a fi un popor de luat în seamă și nicidecum de pus în jug, așa cum se mai întâmplă și astăzi la Înaltele Porți, unde viermii macovenieni sapă adânc în demnitatea noastră ca egal între egalii Uniunii Europene.
După o iarnă grea, în termometre, dar și în stradă, așteptăm o primăvară strălucitoare, bogată în verdele Naturii, atât de necesar să producă aceleași efecte, pe care ordinul lui Iisus Hristos l-a produs în momentul în care a strigat: ”Lazăre, scoală–te şi umblă!” Parafrazând această reînviere putem să ne așteptăm să auzim glasul Naturii: ”Primăvară, scoală-te și înverzește!” Ciclul acesta, viață – moarte – viață, este de fapt mișcarea cosmică a universului, infestat de orgoliile rănite și de ambițiile unora, desprinse din zestrea umană, a acelui egoism care fărâmițează efortul de a fi împreună, oriunde ne-am afla. Se spune că dacă în deșert s-ar întâlni doi români, aceștia, după binețele de rigoare, aduse cu ei nu de la oraș, ci din satele mioritice, ar face trei partide politice, al treilea fiind de fapt, societatea civilă, adică tot ei, după orele de program, atunci când vor creiona programul protestelor împotriva partidului care se crede că este la guvernare. De fapt, la guvernarea României, după 27 de ani de regim democrat, indiferent de alternanța politică la putere, nici un guvern încă nu se poate lăuda că a făcut ceea ce și-a propus să facă (pentru care a reușit să câștige alegerile parlamentare). Tot timpul tonul la cântec am fost obligați să-l luăm după 1989 de la Vest așa cum înainte de 1989 l-am luat de la Est sau în alte dăți am fost nevoiți să ține cont de interesele Înaltei Porți. Românii, chiar dacă la numărătoare ies în primele zece țări europene, la nivel de atitudine, de personalitate, de voință politică suntem acolo unde ne plasează și sărăcia, pe penultimul loc, clasament în care, vorba lui Napoleon, ni se mai dă o șansă, înainte de a fi ultimii.
Iată de ce cred că primăvara ar trebui înțeleasă nu doar în dimensiunea de revenire la verde a Naturii, prin explozia mugurilor, cât mai ales ar trebui să ne învețe că este timpul și pentru noi să fim demni, să ne luăm în serios misiunea de a sluji poporul din care facem parte și mai puțin de a ne hrăni orgoliile și vanitățile serbede. Trebuie să trecem cu detașare peste acele momente din viața noastră în care capcanele sărăciei ne scot în cale prea mărirea noastră cu tot felul de tentații, în fața cărora cu greu poți rezista. Dar, acela care este în măsură să vadă, în primul rând, linia orizontului și, mai apoi, să simtă nevoia de a bea o cană cu apă și de a mânca o coajă de pâine, asemenea asceților, acela are adevărata stofă de conducător. Doar acela ne poate fi măsura reală a nevoilor noastre, cel care ne poate reprezenta cel mai bine și cel mai conștient interesele. Suntem atât cât suntem, nici mai mari, dar nici mai piperniciți, așa cum de 27 de ani tot suntem văzuți pe la Curțile Europei, unde chiar dacă suntem membri cu drepturi depline, avem locurile rezervate în bucătărie și nicidecum în saloanele în care ar trebui să stăm la aceeași masă cu mai marii Europei.
Poate de această dată, în această primăvară, să se întâmple și altceva, sub formă de minune a Naturii. Să fie și România parte egală a lumii civilizate, chiar dacă și la noi în țară se găsesc banane pe tot timpul anului.
ADI CRISTI
