O frumoasă şi instructivă proză de idei scrie Constantin Simirad în cea mai recentă carte a sa, „Acta est fabula” (Editura Junimea, 2017). Textele se revendică din modalitatea prozei „de ficţiune”, mizînd pe mai departe pe arta povestirii şi a portretului, dar, mai ales, pe proiecţia autobiografică atît de evidentă în romane, cît şi în, bineînţeles, „audienţele” de altădată ale Primarului de Iaşi şi, mai apoi, ale Preşedintelui Consiliului Judeţean; de altfel, autorul invocă mereu „experienţa mea de viaţă” şi, iată, „marea experienţă căpătată în urma zecilor de mii de audienţe pe care le-am acordat în timp”. Într-un anume fel, „Acta est fabula” este o carte amară, configurînd surparea unor speranţe pe care toţi le vom fi avut în anii ’90 şi, mai cu seamă, cruntele dezamăgiri, cînd analistul constată faptul că noi, românii, „sîntem «aşa»”, într-un portret-robot ale cărui trăsături sînt, din păcate, „beteşugurile, educaţia precară, lipsa solidarităţii, lipsa de patriotism, abandonul moralei creştine, individualismul feroce”, la care adaugă preeminenţa Răului „în structura românului”. Soluţia? Reîntoarcerea la Credinţă, spune Constantin Simirad.
Definiţiile memorabile fac din acestă carte nu doar un document, o fişă medicală a epocii şi condiţiei umane, ci şi o fermecătoare culegere de povestiri şi evocări.
Ioan HOLBAN