AU ÎNNEBUNIT SALCÂMII

Zăpada mieilor nu ne ajută la nimic. Nici măcar la rescrierea unor povești de dragoste, întâlnite prin parcurile și livezile date în floare, peste care fulgii de nea au căzut, asemenea ghilotinelor folosite la decapitarea regilor și a reginelor.

Trăim un anotimp sângeros și dincolo de căderile capetelor încoronate, fie cu simbolurile regalității, fie cu obsesia de a fi , indiferent de avertizările primite din piețele publice sau de la buletinele meteo. Voința poporului uneori poate fi mai mare decât voința Naturii, mai ales atunci când ea operează chirurgical asupra celor care vor doar să fie luați în seamă, fără ca să mai producă urmări ale faptelor lor, altele decât starea de perisabilitate de deciziilor, normelor, legilor.

Trăim într-un stat perisabil prin excelență, ce nu mai poate fi comparat cu vechile democrații (franceze sau engleze), acolo unde legea și ordinea publică au încremenit în timp, măsurându-și aplicabilitatea în decurs de jumătate de mileniu. La noi, dacă ar fi să comparăm păduchele cu elefantul, o lege este valabilă până când începe să producă efecte, pentru ca, mai apoi, să apară o altă lege la lege și lanțul acesta al slăbiciunilor devine, la un moment dat, suficient pentru a ne considera un popor liber dar înlănțuit, pus să-și măsoare gradul său de libertate, nu mai mult decât îl lasă să gândească lanțul invocat.

Afară ninge cu o zăpadă care refuză să se așeze pe pământ, chiar și numai pentru că pământul acesta are și el personalitate, mai ales din moment ce iarba și florile de primăvară au decis să-și revendice timpul, să se ridice, să-și ceară dreptul la înflorire, indiferent de ce va decide Mama Natură cu acest tipă de avertisment pe care unii îl judecă asemene unui amestec nedorit și nedrept în treburile interne ale anotimpului, chiar și numai pentru că și în natură există o separație a anotimpurilor în an.

Suntem în miezul Săptămânii Luminate, imediat după ce fiecare dintre noi am dus lumina Învierii pe la casele noastre, astfel încât necunoașterea și întunericul să nu mai fie motivele ridicării masive din umeri, obligându-ne să privim cu ochii deschiși la ceea ce ni se întâmplă, mai ales atunci când pașii noștri încep să-și revendice drumul parcurs. Avem dreptul dar și obligația de a ști cine suntem și ce facem, așa cum tot noi suntem cei mai îndreptățiți să dăm seamă pentru suferința sau bucuria lăsată în urmă.

În jurul nostru fulgii violenți și neașteptați de zăpadă, asemenea vechilor popoare migratoare, încearcă să dea iama printre hainele noastre de primăvară, zgribulindu-ne într-atât încât să dăm impresia genunchilor lipiți de pământ, scuturați de juliturile vântului rece și parcă mai ieri închis în aceeași debara cu hainele groase de iarnă.

Avem de trecut și peste această nelalocul ei prezență, așa cum am tot trecut peste diformele gesturi date doar spre a fi învinse și dezmembrate, chiar dacă sângerândele costuri de fiecare dată ne-au forțat să ținem minte că tot timpul vremurile câinoase ne-au întărit și nicidecum nu ne-au pus la pământ. Am învățat și noi de la iarba aplecată pe timp de furtună să ne ridicăm în picioare, să fim parcă mai drepți decât am fost vreodată, astfel încât verticalitatea noastră să fie exemplu și pentru demnitatea de a nu lăsa viața să ne scuipe în față, mai ales dacă ținem să fim prelungirea decentă a cuvintelor din care Dumnezeu a construit lumea aceasta, cu sens de veșnice.

Până și în această diformă prezență a fulgului de nea pe petalele albe de floare este un gest de dumnezeiască atingere, chiar dacă ar putea să fie compromis rodul.

În toate aceste anomalii de la regula învățată de noi, asemenea unei cutume, asemenea a ceva ce se întâmplă, fără ca să existe reglementare, din prea multă și veche obișnuință,  există Cuvântul care  le explică pe toate, care le găsește sensuri credibile, atâta timp cât nimic ce ni se întâmplă fără voința noastră nu sunt întâmplări fără sens, chiar dacă aparențele ne face să ne supărăm, atunci când zăpezile au ajuns să ne ocupe  la vremea mugurilor înnebuniți de floare.

Mai facem un pas prin zăpada aşternută pe iarbă și îl mai ascultăm pe Tudor Gheorghe cu ”Au înnebunit salcâmii / De atâta primăvară, / Umblă despuiați prin ceruri / Cu tot sufletu-n afară”

ADI CRISTI