24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Suntem într-o fierbere continuă! De parcă așa ar trebui să fie, de parcă așa ar trebui să ne comportăm, să ne trăim zilele lăsate de la Dumnezeu sau de la altcineva, gândind că atât ne-a fost dat să trăim sau mult mai mult decât suntem noi în stare să pricepem.
Nu știm încă precis dacă aparținem cuiva sau dacă ținem de un anume context, dacă tot ceea ce facem este bun și pentru alții, memorând doar momentele în care suntem ovaționați și aclamați, ceea ce nu de dă dreptul să sperăm că istoria ne va ține minte cu aceeași bucurie și plăcere cu care astăzi unii ne strigă numele și ne consideră a fi salvatorii omenirii, cel puțin pe moment. Ce penibili și încrezători putem fi în astfel de ipostaze. Cât de rudimentari și de previzibili ne purtăm bucuria prin lume, de parcă aceasta ar fi un nevinovat cățeluș, pentru care doar lesa, arcuită în mâinile noastre, poate fi centura sa de siguranță care îl apără să rămână pe drumul cel drept. De fapt, ”drumul drept” este drumul dictat de purtătorii de lesă. De noi, cei care credem că lumea aceasta ni se așează la picioare, că putem fi în stare să dictăm și să tăiem, să spânzurăm pe toți cei care ne incomodează, ne calcă pe bombeu, ne suflă în ceafă, ne amenință la urma urmei pozițiile atât de greu căpătate, atât de greu de stăpânit în această mare de interese și de obligații, de nemărginite oportunități, față de care noi, conducătorii, nu avem cum să ne desfacem degetele, să pierdem șansa de a simți pulsația bogăţiei, acest ochi mefistofelic care ne hipnotizează și dincolo de moarte.
Suntem pe cât de strălucitori, pe atât de mărunți! Nu vreau să creadă cineva că eu nu-mi cunosc valoarea blocată între limitele ei. Că sunt deasupra acestui spectacol grotesc al existenței. Că disperarea colectivă nu mă cuprinde și pe mine. Toți suntem mânjiți de sângele acestui timp, fără ca toți să fim criminalii. Doar câțiva dintre noi lovesc cu barda, pentru ca toți din timpul prezent să se amestece cu sângele victimelor nevinovate, ceea ce ne face pe toți culpabili. Nu mai contează cine a dat cu cuțitul sau cine ne-a ciuruit, contează că noi am avut reacția zidului, a nepăsării mortarului de a primi gloanţele dincolo de tencuială, acceptând îngroparea lor în duritatea pietrei sau a cărămizii, în nepăsarea privitorilor… Noi suntem mult mai vinovați decât cei pe care orice instanță i-ar putea pedepsi pe cei care au ucis în numele binelui personal, dar care a dat voie urii să năclăiască imaginea îndepărtatului orizont, la limita căruia speranța tot încearcă să-și înalțe catargele. Să ne dea un semn din existența Măriei Sale…
Ne pierdem vremea cu noi și cu ei, cu cei care s-au nimerit în fruntea noastră și nu mai știu încotro să mergem, încotro să ne ducă, atâta timp cât încă mai avem activată în noi psihologia turmei… Capul gândește și doar capul trage! Poate de aceea capul este din ce în ce mai habotnic, din ce în ce mai intolerant și mai sudat de funcția peste care a nimerit, peste care a căzut, îngropându-se în ea ca într-un mormânt și nicidecum ca într-o brazdă. Nu există decât lacrimi și suspine și nicidecum încolțire și înălțare prin viață. Nu existăm decât noi, cei care credem într-o așa de mare prostie, dar care avem singura șansă de a ne da seama că noi suntem vii și cei care nu mai sunt trăiesc doar prin amintirile noastre, a celor care respiră, a celor care știu că un pom sădit va da roade sau cel puțin aceasta este speranța cultivatorului.
Gândind astfel nu știu dacă fierberea continuă care ne implică își mai are rostul, logica și o cât de mică latură pragmatică, atâta timp cât vinovăția nu alege, vinovăția are aripile desfăcute să ne cuprindă pe toți. Suntem invitați să ne aliniem în mersul tăcut spre abatoarele conștiinței de sine, pentru a fi sacrificați, pentru a fi tranşaţi și ambalați ca produse atât de necesare hrănirii unor generații întregi de idei preconcepute, care suferă de la naștere de sindromul sacrificiului pentru binele generațiilor viitoare, uitând că viața trebuie mai întâi trăită și mai apoi sacrificată. Este ca și cum ai vinde la târg, mere culese dintr-un copac pe care încă nu l-ai sădit!
ADI CRISTI
