MULȚI GURĂ CASCĂ ȘI RESTUL ȘARLATANI

Putem spune, fără a greși, fără ”a ne da mari” că, dacă ne-a lipsit ceva din comportamentul nostru diurn, acel ceva poate fi identificat în grevele mai mult sau mai puțin spontane. Legea salarizării unice  ne-a activat orgoliile mărunte, dar și pe cele majore, în urma cărora suntem pedepsiți să constatăm că sunt alții care câștigă mai mult decât noi, fără a mai ține cont de natura muncii prestate. Cum adică, să fie un controlor de zbor care să primească peste 40.000 lei pe lună, în timp ce tu, amărăşteanul, angajatul unei primării, de exemplu, să te scalzi în nimicnicia celor 2000 de lei, primiți după dezgropata, în cele din urmă, majorare de 20%? Mai mult, alături de tine îl vezi și pe nea omul, care dă voie avioanelor să aterizeze sau să decoleze, că este tare nemulțumit și… ”pac la războiu”, adică își pune mâinile la piept și… dă-i cu greva, paralizând practic mișcarea în societate!

Măi să fie, îți spui în sinea ta, asemenea unui scuipat în sân, să nu care cumva să te treacă spaima sub formă pisicii negre, singura care, se spune că, – aduce ghinion. Măi să fie! Dar, bine le-a mai amestecat dracul pe toate și acum încercăm să ne dumirim care dintre noi suntem noi și care să mai fie restul, cei care nu au de ce să protesteze! Suntem atât de derutați că nu mai reușim să ne privim sinele decât prin prisma interesului personal, anulând din start orice încercare de a gândi la ”binele colectiv”, la aproapele nostru, cel care tot speră că poate trăi și el bine, nu neapărat în urma efortului său, cât mai ales pe spinarea altruismului celor din jurul său.  Ghinion! Această rara avis a comportamentului nostru general nu ne mai oferă ocazia de a constata că  nu mai suntem în stare să întindem o mână de ajutor, celui aflat în nevoi, celui care nu se descurcă singur, astfel încât îngrămădeala de la intrare sau de la ieșire (din zi sau din nopate) ne transformă, fără nici un comentariu, motivație sau atenționare, în adevărate fiare de pradă, cele care știu pe de rost să lupte, nu doar pentru supraviețuire, cât mai ales pentru o bunăstare risipitoare, neînțeleasă, sfidătoare. Să aibă el cât mai mult, cât mai mult, chiar dacă nu consumă pentru a trăi decent decât o miime din ceea ce adună!

Dincolo de această observație ruptă din realitate, cum doar o schijă îți poate sfârteca corpul, există un parcurs prin viață greu de prevăzut, atâta timp cât nimic nu stă pe loc, totul este în mișcare, astfel încât nici o axiomă nu mai este valabilă atunci când în ecuație intră comportamentul uman.

Dacă în spațiul mioritic începe sezonul nemulțumirilor sociale organizate, planificate, în conformitate cu legea protestelor sindicale, pe plan mondial se strecoară, pe sub tălpile goale ale conducătorilor, o șopârlă veninoasă, aproape imposibil de evitat. Angela Merkel încearcă să o prindă de coadă și să o izbească de zidul realității crude, păstrându-se în limitele unui limbaj diplomatic foarte transparent, chiar dacă vârsta ei de onorabilă nu-i prea permite să îl îmbrace:

„Vremurile în care ne puteam baza în totalitate pe alţii s-au cam sfârşit, după cum mi-am dat seama în ultimele zile. Noi, europenii, trebuie să ne luăm cu adevărat destinul în propriile mâini, bineînţeles, având drept prieteni Statele Unite, Marea Britanie şi, atunci când e posibil, chiar Rusia şi alte ţări”.

Un astfel de avertisment poate fi trecut cu vederea atâta timp cât el a fost rostit la o întâlnire electoral, iar în astfel de moment politicienii spun lucruri trăsnite, chiar și numai pentru a atrage cât mai mult voturi, de regulă dinspre segmental extremiștilor, din ce în ce mai numeros și mai bine organizat.

NU este timpul unor astfel de provocări, atâta timp cât nici o parte a lumii nu se relaxează, nu și-a construit un program de vacanță. Nord coreenii dau cu rachetele Scud peste toți, americanii își încordează mușchii din ce în ce mai ostentativ, rușii vor să fie reprimiți în linia întâi, în timp ce Germania  nu vrea să piardă poziția de lider al Europei, de care să depindă viitoarea mișcare. Și, peste toate acestea, mai există și România care-l poartă pe Klaus Iohannis cum altă dată mai era purtat ursul pe la bâlciurile de prin satele noastre, acolo unde era și femeia lup și înghițitorul de săbii și zburătorii pe zidul morții, cum de altfel toate acestea există și azi, chiar dacă ele ne apar într-o altă formă. Esența rămâne aceeași: Mulți gură cască și restul șarlatani!

ADI CRISTI