DE CE COPILĂRIA ÎȘI CREȘTE COPIII

Copilăria se prezintă în fața noastră ca parte nevinovată din încercările fiecăruia dintre noi de a traversa viața, dinspre naștere înspre moarte, cu nevinovăția în priviri, așa cum tot în priviri reușim să păstrăm uimirea lucrurilor neînțelese și, mai ales, nevoia de a întreba pentru a cunoaște. De la primele nedumeriri, referitoare la spațiul și mișcarea acestuia și până la partea vâscoasă a înțelegerii drumului pe care mergem, întrebarea începe să facă parte, de la începutul întinderii mâinii înspre tot ceea ce ne trezește interes, și până la implicarea noastră conștientă în ecuația vieții cu cele ”n” necunoscute.

De ce apa este udă? De ce Soarele arde? De ce drumul urcă dealul? De ce noaptea este întunecată? De ce oamenii zâmbesc? De ce mâinile ne îngheață? De ce inima ne bate? De ce cântecul ne adoarme? De ce florile au miros de libertate? De ce rostogolirea ne doare? De ce liniștea este obligatorie pe holurile spitalelor? De ce nu se vorbește neîntrebat? De ce vorbele sună din glasurile noastre? De ce vorbim? De ce se tace când degetul doamnei e pus la gură? De ce fluturii nu vorbesc? De e asfințitul de Soare însângerează cerul? De ce căderile de zăpadă ne acoperă urmele pașilor? De ce oamenii mor? De ce nu trăim mai mult decât ne este dat să trăim? Cine este Dumnezeu? Cine este deasupra Lui?  De ce avem nevoie de bani? De ce ne curg din ochi lacrimi? De ce suntem pedepsiți atunci când cineva spune că am greșit? De ce avem nevoie de mâncare pentru a crește mari? De ce fața noastră e luminoasă sau întunecată? De ce supraviețuirea devine cea mai grea încercare de a respira? Dacă nu mai respiri, mori? De ce pădurea nu se ascunde în copaci? De ce umbra nu trăiește mai mult decât trupul? De ce sângele ne sperie mai mult decât vrăjitoarele? De ce piatra este mai tare decât capul care-l lovește? De ce avem nevoie de vinovați fără vinovății? De ce căderea în abis nu te înalță ? De ce desenele de pe asfalt se împrietenesc cu  toate culorile? De ce picăturile de ploaie nu sunt lacrimi, chiar dacă ne curg pe obraz? De ce frunzele cad într-un dans imprevizibil? De ce tăcerea ne ridică în picioare și ne ciulește urechile ca la iepuri? De ce păsările nu cad de pe cer? De ce bolta are o cheie fără broască, care ne ține zidirea în aer? De ce lebedele mor, cântând? De ce mulțimea ne calcă-n picioare, fără nici o intenție rea? De ce greșelile cresc întotdeauna din bunele intenții, greșit înțelese? De ce suntem lăsați cu ochii în Soare ori de câte ori întrebăm mai mult decât avem voie? De ce iarba nu trebuie călcată? De ce acele ceasornicului se mișcă de la stânga la dreapta? De ce lumina, când îți intră în ochi (de nu mai vezi nimic) rămâne la fel de prețuită ca o lumină lină de seară? De ce focul se aprinde singur, de la fulger? De ce trăsnetul lovește fără drept de apărare, de eschivă, de protecție?  De ce  tot timpul există câte o întrebare care începe cu ”De ce”? De ce copilul este mult mai de pre decât orice altă bogăție? De ce tot timpul este nevoie de o casă, de un copac și de un copil? De ce familia este considerată celula societății, în timp ce celula din pușcărie este pedeapsa societății? De ce nu trăim pentru a mânca, ci mâncăm pentru a trăi? De ce suntem din ce în ce mai bătrâni, mărindu-ne constant vârsta medie de viață? De ce, prin rugăciune, credem că devenim mai buni, atâta timp cât ne rugăm pentru a ni se ierta greșelile? De ce Tatăl Nostru și-a ales casa în ceruri, în timp ce pe noi ne-a lăsat pe pământ? De ce  avem nevoie de iertare? De ce doar Dumnezeu este cel care iartă, în timp ce noi, restul, greșim? De ce ”facerea de bine” este pusă la colț, pe coji de nuci, în timp ce răufăcătorii se pocăiesc, așteptând iertarea? De ce sunt oameni răi și oameni buni, fără ca cei de prin împrejurimile lor să știe care sunt răi și care sunt buni? De ce printre noi nu mai încape altcineva, simțindu-ne cum îmbulzeala ne pătrunde în sânge? De ce strada strigă #rezist fără ca să-și dea seama la ce, pentru ce, pentru cine, de ce? De ce copiii sunt gălăgioși? De ce strigătul lor nu ne deranjează nici măcar orele de somn, așa cum ne tracasează sonorul televizorului? D ce avem nevoie de răbdare așa cum mai avem nevoie de știința de a răspunde explicit și concis la toate întrebările lui de ce? De ce în lipsa lui ”de ce” cunoașterea ar suferi așa cum mai suferă pomul, în lipsa fructelor transformându-se în copac? De ce nevoia de a știi ne face să credem că nu știm nimic? De ce fiecare din noi este altfel, chiar dacă spiritul nostru comun este cel de turmă? De ce suntem obligați să trăim așa cum vor unii și să nu trăim cum vrea fiecare? De ce avem nevoie de cineva care să ne spună că afară e zi sau e noapte ? De ce bătrânul este ca un copil, în timp ce copilul nu este la fel ca un bătrân? De ce căderile pe scări nu sunt identice cu căderile frunzelor sau ale fulgilor, nici măcar nu sunt căderile de stele, comete, asteroizi, meteoriți sau nici măcar cu mărul lui Newton, vinovat de Legea gravitației? De ce copilăria aparține nu doar copiilor, ea existând, asemenea luminii care umple întreaga cameră, starea ce pătrunde în toți cei care sunt prezenți în viață? De ce? De ce?! De ce?

O singură zi cât să încapă întreaga copilărie în lumea înconjurătoare, ca o iarnă târzie ce ne înzăpezește în miez de aprilie. De ce ninge vara, când iarna nu-i ca vara? De ce copilăria își crește copiii?

ADI CRISTI