SALVAREA DE RUSALII

Ne stă bine în sărbătoare? Dacă ar fi să privim relaxarea omului surprins sub dărâmăturile bucuriei de a face ceea ce-i place am crede că, în restul zilelor, românul suferă un mare chin. Nu știu dacă e vorba doar de român și nu de întreaga seminție a omului ca animal supus vieții de toate zilele. Bucuria de a fi ceea ce vrea el să fie, de a face exact ceea ce el vrea să facă, de a sta cu mâinile la sân, de exemplu, și de a privi lumea prin geana deschisă în ”Poiana lui Iocan”, vorbind despre una sau despre cealaltă, de regulă despre ceea ce el nu se pricepe de fel, dar despre care are păreri și multe, multe sfaturi de dat. O astfel de stare este una firească într-o lume în care faci ceea ce ți se spune, atâta timp cât doar atât ai voie să faci! O zi de sărbătoare este o zi de libertate. O zi în care nu mai sun ceasul pentru unii mai somnoroși sau nu mai sari din pat să nu întârzii la fel de fel de ședințe, întâlniri, acțiuni. Stai pur și simplu în pat, într-o prelungită lenevie, cu ochii închiși, dar treaz fiind, pentru că obiceiul matinal nu poate fi anihilat de nici o minivacanţă asumată de conducători.

O încercare de a privi astfel libertatea în ochi te poate hipnotiza într-atât încât să nu mai ai forța necesară de a te desprinde de ”ceea ce-ți place atât de mult”, rămânând pur și simplu blocat în acel zâmbet al satisfacției depline, sugerând celui din exterior, celui care te privește relaxat și detașat, ieșit din bucuria zilelor libere, că are în fața sa un mare idiot. O privire de tâmp ce nu mai este în stare să reacționeze la imediata realitate, care ne implică pe toți.

Astfel vom fi martorii Pogorârii Sfântului Duh, cum se mai așează zăpada mieilor sau polenul florilor sau pur și simplu lumina Soarelui peste apostoli și peste ucenicii acestora, oferindu-ne nouă, muritorilor, șansa unei dezinsecții totale, a unei purificări asumate, fără de care nimeni nu s-ar fi putut ridica în picioare în sinele său, verticalizându-și rugăciunea, dar și demnitatea, în conformitate cu poziția sa în Natură. Aceasta este ziua în care Biserica s-a zidit nu doar ca lăcaș sfânt, unde credința își primește cuvântul sfânt, cât mai ales este ziua în care credincioșii au Treimea necesară, aceea care conferă rugăciunii autoritatea supremă: ”În nume Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Amin!”

Ce ne spun Sfinții Părinți despre această bucurie care ne atinge în fiecare an, după 50 de zile de la Înălțarea Domnului Iisus Hristos?

”Sărbătoarea Rusaliilor este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea sfinţilor apostoli. Până către sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântului Duh. Apoi, sărbătoarea a fost separată, Cincizecimea rămânând numai ca Pogorâre a Duhului Sfânt.

Când s-au împlinit cincizeci de zile de la Înălţare, s-a auzit un tunet care a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim din toată lumea. Duhul Sfânt s-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici. Apostolii au început să vorbească în limbile tuturor neamurilor şi să se înţeleagă între ei, iar mulţimea a crezut că sunt beţi. Atunci, Sfântul Apostol Petru a vorbit în mijlocul mulţimii, iar 3.000 de oameni s-au convertit la creştinism. Se crede astfel că Cincizecimea este sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, pentru că cei 3.000 de oameni au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim, nucleul Bisericii de mai târziu”.

O astfel de întâmplare cu urmări vizibile astăzi ne face să ne întrebăm când ne redescoperim în greșeală de ce nu este cineva acolo sus care să aibă grijă să nu mai greșim? Aceeași întrebare își găsește răspunsul în altă parte, în spațiul în care viața de zi cu zi este la ea acasă, iar noi ne întindem în pat, lenevind. Greșeala este și ar trebui să înțelegem acest lucru, tot o convenție, atâta timp cât ea sancționează o abatere de la o regulă asumată. Iată de ce nu este treaba lui Dumnezeu, atâta timp cât nu el este cel care ne-a scris legile, pe care cu o inconștiență crasă nu prididim să le încălcăm. Cred că, în astfel de zile libere, ar trebui să ne întrebăm ce anume ne-a dus în ispită și cine ne mai poate fi aliat într-o lume în care aliații sunt primii trădători? În descurcă-te singur sau prin noi înșine mai există salvarea! Totul e să nu pierdem timpul, banii și speranța că putem fi salvați, doar dacă dorim acest lucru!

ADI CRISTI