24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Alegerile parțiale pentru primari, dincolo de înfățișarea partidelor politice din nou în fața electoratului, după numai șase luni de la ultimele alegeri generale și un an de la ultimele alegeri locale au adus din nou în prim planul vieții lehametea, de această dată sub forma gravă a unui absenteism debordant, greu de ignorat, greu de ascuns fie chiar sub preșul comunității. Au fost municipii importante ale țării, și mă refer la Craiova, unde primarul localității a fost ales doar cu 8,14% din voturile celor prezenți la urne. Se poate spune, fără a exagera, că primarul din Bănie a fost dat de votul a unui cartier mediu al orașului, fiind bătut la distanță mare de președintele asociației de locatari, de exemplu, din cel mai mare cartier al Craiovei. Ridicol, penibil și, nu în ultimul rând, dezamăgitor. Pasul nostru înainte, pe teritoriul unei democrații funcționale, se pare că este făcut în ritmul tangoului argentinian, nu numai cu doi pași înainte și unul înapoi, cât mai ales cu prăbușiri spectaculoase ale partenerei, peste care nu ezităm să ne năpustim, amenințători și greu de oprit.
Nici măcar în aceste condiții de avarie, de lehamete profundă și greu de evitat, noile forțe politice ale României nu au fost în stare să facă ceva, să se impună, să dea poporului acel suflu nou pe care l-au tot purtat, asemenea unei bântuiri, prin alegerile din 2016!
Un oraș de talia Craiovei, condus de un primar care se legitimează cu pasagerii dintr-un autobuz (și acolo doar cu cei care au găsit locuri să se așeze), nu mai poate fi un oraș viu, un oraș prosper, un oraș care să conteze la examenul pe care poporul este chemat să-l dea pe teritoriul scrutinului electoral. În același timp, acel oraș nu mai este populat de conștiințe care să le pese de ceea ce se întâmplă cu ele și nici măcar nu mai poate fi vorba despre asumarea viitorului localității în termenii responsabilităților asumate. Într-o astfel de situație, putem vorbi mai bine despre sălbăticie, despre spațiul nimănui, despre părăsire și îndoielnica asumare de destine, sacrificate cu bună știință, fără a ne îndepărta prea mult de tezele celor care ne-au confiscat libertățile și drepturile omului, pe când noi, la fel ne comportam în dispreț față de nevoia de a ne implica, de a fi activi, în primul rând pentru noi, cei care ar trebui să ne construim destinul în cunoștință de cauză.
Absenteismul, pe fondul său de participare scăzută, nu este periculos atâta timp cât, în spatele acestuia, se află o societate așezată, care își asumă stabilitatea pe fond, ce poate să suporte diferitele proiecte ale vieții de zi cu zi, asupra cărora este necesar să se umble doar la acordul fin, pentru corecții sensibile și de finețe, în urma cărora să fie întărită strălucirea bunăstării și nu să se lupte pentru construirea acesteia din temelii, așa cum se impune acum, după 27 de ani de de aiureli, amețeli, batjocură pe toată linia.
Dacă, pentru alegerea primarului localității în care trăiești, a omului care poate să fie decisiv creșterii nivelului de viață, prin dezvoltarea localității, prin gestionarea unor proiecte vitale reconstrucției și îmbunătățirii sensibile a nivelului de trai, ce ține de locuințe, locuri de muncă, câștiguri majore salariale, oportunități noi de afaceri, prezența la vot este mai mult decât ridicolă, atunci principalul semn de întrebare trebuie pus dacă nu cumva localitatea respectivă nu mai are populație, nu este o localitate moartă, numai bună de urcat în dealul orașului, acolo unde, de regulă, se construiesc cimitirele. Ni s-a părut de o gravitate excepțională atunci când un ales al poporului a reușit să scoată la vot puțin sub 50% din electoratul înregistrat la BEC. În acele momente întreaga suflare planetară a localității respective, concentrată mai ales în rândul opoziției politice, nu prididea cu criticele și oftaturile de genul: ”Vai de țărișoara mea, pe mâinile căror minoritari am ajuns!” Acum, când nici măcar 10% din electorat nu au votat cu primarul, ce să mai vorbim? Cine este vinovatul, că onor candidații au ieșit la bătaie, dar ce folos de atâta mare singurătate… de parcă au greșit ziua, orașul, țara, continentul sau poate chiar Planeta?!?! Ce să mai strigăm?! Pe ce mâini am ajuns? Se pare că, acesta este blestemul nostru de a ne pune singuri piedică și de a fugi mai apoi, strigând: ”Săriți, prindeți hoțul”!
Hoții suntem noi, așa cum tot noi suntem singurii vinovați pentru tot cea ce ni se întâmplă, chiar dacă mult mai spectaculos este să dăm vina pe alții. Să tot dăm vina pe alții care la rândul l or dau vina pe noi. Și, uite așa, din vină în vină reușim să ne descoperim slăbiciunile, dar ce folos, de fiecare dată rămânând cu un pas în urmă. Când ne descoperim vinovăția, făcându-ne chiar o mea culpa de cea mai mare frumusețea, suntem deja în opoziție!
ADI CRISTI
