24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Eminescu doarme somnul de veci și, în același timp, respiră prin fiorul versurilor lăsate nouă sub formă de aer de munte sau de briză de mare sau pur și simplu de tăcere sfioasă, strecurată printre gene, asemenea razei de lumină strecurată prin diminețile timpului ce va urma.
Eminescu ajunge astăzi să fie rugăciune noastră pentru iubire, pentru scoaterea suspinului din suflet, cum mai sunt scoase fecioarele în arșița nopții, goale și despletite, făcând a belșug și a ploaie: ”Paparudă, rudă, vino de ne udă!”
De prea multă secetă poporul acesta a fost întins pe gardul mileniului, spațiul predestinat uscatului pieilor, înainte de tăbăcire, astfel încât, cojocul să fie moale și greu de trecut ploaia prin el, călduros și, în acela și timp, răcoros. Dar ce au paparudele, cojocul și cu Eminescu? Aparent nu se poate găsi vreo legătură între cele trei destinații, decât dacă vom privi mai atent, dincolo de limitele pe care ți le pot impune starea lor materială. Eminescu, acum, când au trecut 128 de ani de la moartea sa, continuă să ne protejeze limba, identitatea națională, continuă să ne ofere căldura necesară conservării dorului de țară și a căldurii versului de iubire, astfel încât, să păstrăm în siguranţă sensibilitatea cântecului prin care reușim să ne înălțăm mai sus chiar decât visăm noi că vom ajunge. Fără a fi pasăre, fără a fi zbor, fără a fi aștri, fără a fi azi ceea ce nu mai suntem de mult, Eminescu ne-a învățat că timpul este la fel de relativ cum ajungem noi să fim, atunci când ne raportăm la bine, scoțând răul din noi, ca să ne separe cum doar apele mai pot fi separate, deschise cât să încapă drumul spre veșnicie.
Avem sau nu nevoie de El, avem dau nu de gând să-l găsim în noi înșine, el există așa cum există cartea în bibliotecă sau DVD-ul în aparat, gata oricând să ne spună povestea sa sau chiar povestea noastră. Eminescu suntem noi toți, la un loc, visătorii în limba română, toți cei care știu foarte bine că poezia eminesciană este de fapt rugăciunea noastră deschisă, care nu începe și nu se termină sau care a început acum 128 de ani și nu se va termina decât în acel moment în care cuvintele limbi române se vor mai găsi disponibile să spună: ”Eminescu n-a existat”! Ceea ce a fost sub numele lui Mihai Eminescu nu putea să încape decât pe întreaga cuprindere a limbii române, a glasului, din care doina și-a altoit sunetul tânguitor, iar sufletul românului s-a lăsat ocupat de orbirea sfârtecată a dorului, în urma căreia încă se mai simt pașii strecurați ai bocetului șoptit, tânguitor, îmbrăcați în lacrimi sau chiar în petale de Nu mă uita. Eminescu a fost și încă mai este (conjugat la viitorul veșniciei, fără de odihnă) șansa noastră de a ne fi născut după ce El a pus lucrurile în așa fel încât ordinea să capete domesticirea lucrului așezat, oferindu-ne liniștea în locul tumultului, și stabilitate în locul mișcătoarelor nisipuri, așa cum tot el ne-a oferit speranța sub formă de pas înainte și demnitatea sub formă tezaurului de apărat.
Eminescu a rămas pentru noi nu doar un reper, nu doar rugăciunea a inimii, punctul de la care pornim și cel la care ajungem în fiecare sfârșit de ziuă sau de viață, cât mai ales el este partea noastră de viață, care ne cuprinde, care ne adună și ne unește așa cum aici suntem uniți, așa cum aici ne luăm în seamă, așa cum aici suntem ceea ce merităm să fim, cu sau fără voia noastră, dar cu voie de la Eminescu și de la Dumnezeu. Cei doi să se incomodeze unul pe celălalt, atâta timp cât amândoi au încăput în ochii noștri larg deschiși, cât să încapă întregul răsărit și întregul apus, ceea ce înseamnă că în noi ”Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi si noua toate; / Ce e râu și ce e bine / Tu te-ntreabă si socoate; / Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece”.
Eminescu a existat, așa cum, datorit lui, noi cei de după el, existăm poate mai plini și mai mult aplecați deasupra Luceafărului, cum se mai stă aplecat deasupra ferestrei, atunci când viața ajunge să treacă pe la picioarele noastre. O simplă trecere de viață pe la picioarele noastre de parcă cineva de deasupra ne-a prins tălpile să ni le spele de trufie cu blânda umilință.
ADI CRISTI
