24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Acum 76 de ani se încheia un dintre cele mai sângerând pagini ale unui genocid care avea să arunce Iașul în fruntea topului lagărele atrocităților umane, ce nu mai putea fi considerate accidente, nefaste întâmplări, ghinionul unei zile greșit înțelese sau neinspirata povară a suferinței nevinovaților. Au fost coborâte peste orașul culturii trei zile de crimă odioasă, trei zile de nebunie inexplicabilă, ce au dus la dezmembrarea prin rupere și sfâșiere a tot ceea ce reușiseră până atunci înaintașii noștri să construiască, să nască, să dezvolte în spiritul umanismului creator. Așa cum, nu de puțin ori, ne place să amintim tuturor celor care ne dovedesc că au urechi să audă și minte să înțeleagă, că Iașul, prin structura sa profundă, este în stare să dea ”tonul la cântec”, să inițieze fapte ce vor rămâne puncte de orientare strategică pentru restul teritoriului limbii române, tot așa suntem astăzi datori să ținem minte faptul că, între 28 și 30 iunie 1941, Iașul nu poate fi iertat pentru ceea ce a făcut, pentru ceea ce și-a asumat mai apoi, oribilele crime ale unui pogrom, în care au murit aproape 15.000 de evrei, din cei 45.000 de semiți, cât număra pe atunci populația evreiască din Iași. Această crimă a fost asumată de administrația locală de atunci (primar, prefect), de armata, jandarmerie, poliție militară, poliție civilă, dar mai ales de miile de civilii, care acopereau nu numai periferia umană a societății, cât mai ales intelectualii, meseriașii, bărbații și femeile care nu au ezitat să indice unde sunt casele în care locuiesc evreii, vecinii lor, cei care, nu de puține ori, i-au invitat în casele lor, trăind, iată, într-o aparentă bună înțelegere. Chiar dacă, contrar acestor manifestări de teroare, au existat și români care, cu prețul vieții lor, au salvat de la moarte zeci de evrei, sute de evrei sau poate chiar mii de evrei, ura revărsată din resorturi inimaginabile a dus la scrierea acestei tulburătoare pagini ce avea să fie repetată, la scara inimaginabilă a celui de-al doilea război mondial (ce a antrenat și România pe 21 iunie 1941), într-o conflagrație ce a produs peste șase milioane de victime nevinovate, omorâte doar pentru că acestea și-au asumat ”vina” de a fi evrei.
Noaptea neagră a umanității, de consistența pâclei, avea să ne cuprindă și pe noi, avea să ne adauge celor care nu au ezitat să ucidă în numele urii, a dușmăniei, semănând moartea peste toți cei care erau obligați să poarte însemnul stelei lui David, după semnificația ”ales pentru a fi ucis” sau ”liber să fie ucis, fără consecințe”, fără regrete, fără judecată! ”Născut pentru a fi ucis” – devenise evreul și țiganul, ca părți nereușite ale vieții, rebuturi ce trebuie înlăturate din calea perfecțiunii rasei ariene, rasa nobilă a blonzilor cu ochi albaștri! Dar ce te faci că nici Adolf Hitler nu avea aceste atribute, nici marii strategi nebuni ai acestui tip de fanatism nu îndeplineau condițiile pentru a fi considerați viitorul blond cu ochi albaștri al omenirii! A fost și atunci ca și acum un carusel în care au fost și sunt învârtite interesele obscure și de regulă oneroase ale celor care conduc, ale celor care recunosc în sinea lor că doar un demers brutal, dureros, agresiv până dincolo de moarte mai poate fi luat în seamă, mai poate fi ținut minte, în primul rând, pentru a intimida, pentru a induce frica și disperarea în mesajele cu ”țărișoara mea”, în întregul ansamblu al interesului național, european, mondial, chiar și numai pentru că, cu cât suprafața de raportare este mai mare, cu atât se poate vorbi mai lesne despre globalizare, care îți permite să treci în spatele virgulei, cifre uitate (”trecute cu vederea” sau chiar rotunjite în minus), care să însemne totuși destinul popoarelor, de regulă mici, dar cu probleme foarte mari, ce pot influența dispariția pur și simplu a acestora.
Pogromul de la Iași nu ar trebui confundat doar cu o lumânare păstrată veșnic aprinsă. Nu ar trebui să fie doar rememorare, închinare, doar rugăciune. ”Marșul vieții” pornit de la Iași, de la Bulevard înspre Cimitir, din viața concretă înspre locul de veci al marilor anonimi din gropile comune, poate fi un nou început, de fapt un început amânat, iată, de 75 de ani (căci anul acesta ne aflăm la a doua ediție a acestui proiect, care ne-a activat, ne-a scos din letargia rugăciunii, adunându-ne împreună, ”înviindu-ne din tristețe”, arătându-ne, în primul rând nouă, că suntem vii și cu dorință de a păstra nu numai veșnica pomenire, cât mai ales visele întrerupte acum 76 de ani, într-un mod brutal, hain, nemilos.
Noi, cei care ne-am trezit după 75 de ani de aduceri aminte, suntem datori să aprindem focul și să ne eliberăm energiile, astfel încât să avem siguranța nu numai a păcii eterne, cât mai ales a pasului înainte, de această dată înspre cântec, poezie, pace, părăsind sau evitând prăpastia urii și a dezbinării.
ADI CRISTI
