24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Aerul rămâne irespirabil. Dar nu din cauza caniculei atent domolită de ploile de vară (de prea multă vară), cât mai ales din cauza momentelor de ne respirat, generate de întâmplările zilei. Presiunea, care ne apasă coșul pieptului, poate nu este chiar atât de mare pe cât ne sugerează ea că ar putea fi, cât mai ales suntem prizonierii detașării de miezul fierbinte al evenimentelor, din care și noi facem parte (cu sau fără voia noastră) și care ne obligă pur și simplu să constatăm dezastrul. Suntem martorii și actorii, în același timp, a arderii brațului drept, fără a ne folosi de motivația lui Gaius Mucius Scaevola, ci pur și simplu din cauză de ”gură cască”, de neatenție, de trecere a trenului peste noi, cei uitați dormind pe calea ferată. Avem nevoie de o analiză dură, dar exactă a unei minți înțelepte, a unor ochi care au văzut aproape tot ceea ce se poate vedea în viața străbătură pe întinderea unui secol de zi de zi. Astfel, în sprijinul nostru vine Constantin Bălăceanu-Stolnici, academicianul, politicianul, dar mai ales expertul în a sintetiza locul în care ne aflăm, locul în care am ajuns, astfel încât să avem o reprezentare grafică pe cât de simplă, pe atât de complexă și, mai ales, să fie pe înțelesul mulțimii. Tot ceea ce înțelege și ”gloata” este o certitudine, în timp ce adevărurile care iau forma priceperii doar a elitei sunt neinspirate pasaje de viață, rezervate mai mult galeriilor marilor maeștri, decât piețelor publice ale timpului prezent.
Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici face o radiografie sumbră a României.
”Există o foarte proastă organizare a vieții economice care defavorizează producătorii interni și favorizează importurile. Există o birocrație hipertrofiată și insuficient de pregătită care paralizează toate activitățile și inundă toate instituțiile și unitățile economice cu un exces de formalități inutile. Există, în ciuda eforturilor din ultima vreme, încă o devastatoare corupție la toate nivelurile. Prea mulți politicienii continuă să considere politica drept o profesiune rentabilă, chiar foarte rentabilă, iar presa noastră a renunțat să fie o instituție de informare corectă și de educație și a optat spre o orientare comercială – venituri, rating etc – scoborând la nivelul unui jurnalism tabloid de scandaluri și la o apologetică a răului cu neglijarea binelui – o știre bună nu este o știre. Eradicarea acestora mi se pare o muncă de Sisif, la care nimeni nu vrea să se angajeze. Oamenii de calitate se feresc să se implice în treburile cetății, iar cancerele sociale nu contenesc să chinuie populația.”
Această peisaj ne include fără nici o rezervă, făcându-ne nu numai consumatori ai dezastrului astfel conturat, cât mai ales bucurându-ne și de calitatea de făptuitori. Noi, alegătorii, suntem invitați să luăm loc în băncile așteptării viitoarelor alegeri, în timp ce ei, politicienii majorității guvernamentale, tot încearcă să-și suflece mânecile și ”să treacă la treabă”. Acolo există un Liviu Dragnea, liderul PSD, care și-a asumat un rol nou, acela de a mima mișcările unui prim ministru virtual, astfel încât adevăratul prim ministru al României, de data aceasta Mihai Tudose, să i le reproducă întocmai și la timp. Acest mimetism al trăgătorului de sfori, al mânuitorului de marionete, se suprapune exact peste noul rol al celui care decide astăzi în numele Executivului, dar și a Legislativului, evident, invocând voința poporului, exprimată la ultimele alegeri parlamentare.
Încărcătura devine sufocantă numai dacă lăsăm să se adune, pe umerii noștri, imensa responsabilitate a acestui exercițiu de respirație cu pumnul pus în gură. Fără a fi atât de naivi încât să credem că nu am mai ține minte ce înseamnă ca unul să gândească și ceilalți să fie puși să execute fără nici o abatere, trebuie să jucăm rolul beneficiarului, al celui care primește după cât a dat, să fim mulțumiți că cel puțin suntem luați în seamă, că totul a început să fie raportat la nevoile noastre, chiar dacă doar cu acest nou ”cap de locuitor” rămânem, fără însă a simți ceva mai mare în buzunare. Totul în spațiul mioritic rămâne împietrit, într-o aiureală permanentă, având senzația grupului statuar, chiar dacă realitatea de zi cu zi ne curge printre degete asemenea apei, atunci când, cu degetele răsfirate încercăm să o prindem în palmă, să o punem pe locul lacrimilor noastre de mult secate, a căror arsură încă ne doare, așa cum amintirile încep să ne doară din ce în ce mai violent, mai agresiv. Atât ne-a mai rămas, chiar și atunci când ne aducem aminte că singura noastră salvare constă în speranța care ne poartă de mână, ajutându-ne să traversăm strada de la rău înspre mai puțin rău, uitând de câte ori ne tot fâțâim de pe un trotuar pe altul. Doar așa devenim mai puțini, iar pâinile ajung să fie, cu fiecare mort rămas în urma accidentelor rutiere, mai multe!
ADI CRISTI
