DOAR PROȘTI MAI ȘTIM SĂ FIM

Trăim din ce în ce mai mult în ridicol. În imensa învălmășeală de gesturi, care mai de care mai lipsite de sensul normal al lucrurilor, pe care încearcă să le slujească, în primul rând. Acuzăm o lipsă totală de criterii de departajare. Nu mai suntem siguri de sistemul axiologic care ar trebui să ne țină în viață clasamentele, să ne facă ordine în opțiunile noastre, atâta timp cât încă suntem convinși că valoarea este aceea care învinge întotdeauna, prin plusul de valoare creat reușim să ne personalizăm viața, să fim tot timpul apți să motivăm, prin comparație, ceea ce am realizat în nume propriu, sub semnătura noastră, prin responsabilitatea asumată.

Peste tot, în jurul nostru, găsim stimuli ai învrăjbirii, urme de trădare, accente ascuțite de strigătele durerii. Peste tot întâlnim dușmani și dușmănii, fără ca să avem răbdarea ascultării, fără ca să fim dispuși la o dreaptă mărturisire, dar nu sub forma spovedaniei, ci mai ales sub forma destinului asumat. Nu mai suntem ceea ce suntem, atâta timp cât nu știm cine suntem. Nu ne rămâne decât să fim ceea ce ne spun alții că am putea fi, ceea ce vor alții să fim, chiar dacă nimic din aceste arhitecturi fabuloase nu au ceva în comun cu sângeroasa realitate. Trăim pe un vârf de cutremur, pe o mișcare continuă și greu de previzionat, nestatornică și, în același timp, violentă cu secunde de tăcere imprevizibilă. Peste noi cad ruperile de nor, cu gheața cât un ou de porumbel, care nu aduce pace, ci mai ales aduce groază și cer întunecat, rătăcindu-ne prin cele mai absconse unghere ale minții umane.

Pe drumurile patriei au începută să se piardă vagoane de tren, fără ca cineva să observe ”prostia care îngenunchează România”, în timp util, mulțumindu-se doar să constate că cele câteva sute de călători abandonați în pustietatea nopții ”nu au fost nici o secundă în pericol”. Pax albina! Bravo, ilustrului Urmuz, cel care a reușit cel mai bine în literatură să anime lucrurile, să-l lase pe Stamate să se îndrăgostească de o pâlnie!) Constatare mai lăbărțată nici că se putea face, atâta timp cât nimeni nu ar vrea să ia în calcul nu ceea ce vrem noi să fie, ci pur și simplu ceea ce este cu adevărat. Câteva sute de oameni abandonați în noapte de incompetența crasă a celor care sunt plătiți să fie preciși, disciplinați (asemenea armatei, că nu degeaba se spunea că CFR este a doua armată a țării), apți să desfășoare această muncă de maximă responsabilitate (de a avea grijă de viața călătorilor, precum și de respectarea cu sfințenie a orarului asumat al deplasărilor, în conformitate cu biletul plătit). Nici măcar la acest nivel de reciprocitate nu putem poposi, de parcă serviciul plătit nu mai trebuie și onorat. Oficialii ceferiști sunt mulțumiți că acolo, în pustietatea indiferenței umane, parcursă de trenul plecat din punctul A (București), pentru a ajunge în punctul B (Timișoara), nimeni nu a pățit ceva grav, în afara disconfortului de a fi abandonat în noapte, cu restul trenului dispărut ca prin minune, provocând o întârziere la destinație de peste 200 de minute. NU s-a întâmplat nimic deosebit dacă CFR a luat din timpul călătorului mai bine de trei ore, timp ce poate fi multiplicat de pierderile cauzate de darea peste cap a unui întreg program al zilei. NU vreau să-mi imaginez tot felul de catastrofe, dar vreau să fiu sigur că nu voi minimaliza efectele incompetenței celor care ne conduc, iată în varii sectoare, de la justiție la transporturi, de la transporturi la asistență medicală, de la asistență medicală la educație, de la educație la nesimțirea de a fi minoritar național într-o țară care te lasă să faci mai mult decât îi lasă pe majoritari să facă, doar pentru a primi laude la Înaltele Porți! Batjocura aruncată de maghiari președintelui României, la ei acasă, în Secuime (de fapt, tot în România), prin gluma proastă cu parteneriatul strategic, oferirea steagului Ținutului Secuiesc și ridicarea în picioare a președintelui României, pentru a asculta ”imnul Ținutului Secuiesc”, mi se par momente de cruntă batjocură, toate făcute în stilul grofilor aroganți, disprețuitori și ne bătuți la timp, pe când aceștia au învățat să privească cerul patriei noastre, sub care și ei pot să respire, dar ”să nu se bolânzească, că mintenaș ar trebui țipați afară, de nu s-ar mai vedea om cu om și animal cu animalele acestea de mare povară pentru demnitatea poporului rămas acasă, nu ca Șoni Baci, tot să meargă pe la vecini și să nu se mai întoarcă în pustă”!

Cred că nu mai avem timp de pierdut. Nu mai avem timp de explicat. Nu mai avem timp să o facem pe-a proștii, căci, dacă tot o vom ține așa, chiar că ne va ieși prefăcătoria atât de bine că vom fi puși în situația să constatăm că doar proști mai știm să fim, în toate cele ce suntem!

ADI CRISTI