24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
A mai fost un sfârșit de săptămână de colecție. De acea colecție în care încercăm să adunăm producții de autor dintre cele mai alese, astfel încât, la un anumit moment de bilanț, să știm care ne-a fost contribuția personală la memoria colectivă a evenimentelor, acele evenimente care ne-au marcat evoluția sau involuția. De regulă, se știe că, orice pas înainte este un drum câștigat în contul evoluție, astfel încât regresul nu poate fi evidențiat decât doar în nume personal, ca o abatere de la drumul cel bun, ca o tornadă care ne pătrunde în străfunduri, răscolindu-ne indiferent de ceea ce se întâmplă în împrejurimile acesteia.
Avem încă răni deschise, sângerânde, chiar dacă ele sunt vii de mai bine de jumătate de secole. România Mare, în apropierea centenarului Marii Uniri, este o astfel de încercare a memorie de ”a ne pune la zid”, de a ne ține lipiți de umezeala lacrimilor care, în ultimul timp, încep să aibă miros de sânge. De fapt, mirosul acesta se adună, precum colbul, de pe drumul oaselor pe tot parcursul istoric al vremurilor.
Într-un astfel de tablou idilic pătrunde Igor Do don cu o obrăznicie soră cu prostia și crasa incultură, rățoindu-se la țară, doar pentru că el, gazda, nu l-a putut primi cu flori, pâine și sare și, evident, cu păhărelul de vodcă pe Dimitri Rogozin-bombardierul, viceprim ministru al Federației Ruse.
Igor Dodon, președintele Republicii Moldova, țară pe care România (prima dintre țările lumii) i-a recunoscut independența, de fapt desprinderea din lagărul Uniunii Sovietice, considerând atunci că, un astfel de pas, nu poate fi altceva decât iminentul salt pe care îl face cineva care vrea să se întoarcă acasă, s-a văzut pus în situația de a-și da în vileag simpatiile și trădările, chiar dacă țara sa a ales un altfel de orizont, un destin european, care nu poate fi confundat cu îngenunchierea românilor de dincolo de Prut la Steaua Kremlinului.
De fapt, Dimitri Rogozin, exemplul cel mai bun ce poate fi folosit în momentul în care dorim să demonstrăm că încă mai sunt la Moscova reminiscențe ale comunismului marxist-leninisto-stalinisto-hruscioviano-brejnevian. Punerea în aplicare a unei decizii luată de comun acord în cadrul Uniunii Europene, aceea de a sancționa Federația Rusă, pentru încălcarea gravă a legilor internaționale, privind respectarea granițelor țărilor, a obligat România să nu acorde dreptul unui astfel de ”indexat”, în persona lui Dimitri Rogozin, de a survola spațiul aerian românesc, așa cum și guvernul de la Chișinău și legislativul aceleiași țării nu au permis rusului să-și facă numărul în așa zisa republică transnistreană, spațiul în care încă mai respiră urme ale Armatei a XIV-a.
Datul cu linia peste degetele rusului a inflamat întregul Kremlin, considerând că un astfel de comportament nu poate să aparțină decât ”unor nenorociți”, care nu trebuie lăsați nepedepsiți!
Mai mult, aceeași aroganță pe care rușii o au prin ADN, deja, a făcut ca oficialii de la Ministerul de Externe al Federației Ruse să solicite reprezentantului României la Moscova să vină cu explicațiile ce ar trebui să rezulte în urma unor cercetări necesare de întreprins și de comunicat părții ruse. Evident că acest procedeu a fost comunicat în stilul lor de mare putere sau, mă rog, de ceea ce a mai rămas din marea putere sovietică (după 1990 prăbușită cu tot cu rublă), arătându-ne că de aroganță, prostie și îmburicare nu se scapă, așa cum s-ar putea scăpa de râie, holeră, urticare.
România nu numai că a procedat corect, normal, într-un mod pe care până și rușii, înainte de a-l urca pe Rogozin printre civili, au înțeles că nu vor reuși să survoleze teritoriul României, oricât de multe femei, copii și bătrâni bolnavi ar fi îndesat în aeronava S7, devenită între timp capcana lui Dimitri Rogozin, cum șobolanii mai cad și ei în tot felul de capcane ale acestui început de mileniu III.
Rușii și-au întețit la maxim alămurile, clopotele și kalaşnikovurile, crezând că frica românilor față de Marele Urs mai poate fi reactivată, fără ca să-și dea seama că astăzi fiara a ajuns să nu mai sperie nici măcar un țânțar sau o muscă. Cu toate acestea Dimitri Rogozin ne bagă sula-n coaste, încercând să ne vorbească despre duiosul arcuș, cu care el vrea să ne cânte Balada, chiar dacă de fiecare dată îi iese kazaciocul soldatului sovietic.
ADI CRISTI
