24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Războiul rece dintre cele două lagăre mondiale de dinainte de 1989, capitalism și comunism, a pus în practică una dintre cele mai sfidătoare concepții destinată luptei pentru pace, prin sporirea cheltuielilor de înarmare (sic!) Echilibrul dorit în magaziile de armament ale vesticilor și ale esticilor menținea de fapt egalitate între cei care ar fi dorit să apese primul pe ”butonul nuclear”, căci, la această performanță s-a ajunse înainte de 1985, moment în care Uniunea Sovietică, prin glasul lui Mihail Gorbaciov, a dat liber la perestroika și la glasnost, cu un efect greu de imaginat în momentul eliberării țărilor componente ale URSS. A urmat o implozie majoră, o recuperare de identități naționale, astfel încât cele 100 de popoare, componente ale puterii sovietice să își primească dreptul ca fiecare neam să revină la pâinea sa tradițională. În acele vremuri de limpezire exista o metaforă care definea poate cel mai bine starea la care s-a ajuns cu această decizie a respectului față de tradiție, față de credință și mai ales față de demnitatea națională a popoarelor alipite doar din rațiuni politice. Acea vorbă se referea la recâștigarea dreptului celor o sută de popoare de a reveni la pâinea strămoșească, după rețeta născută o dată cu limba maternă.
Poate că nici măcar vinovatul eliberării și implicit al destructurării URSS, Mihail Gorbaciov, nu s-a gândit atunci la efectul ce va fi produs de răbufnirile orgoliilor rănite, ale vanităților aprinse care, de ani buni, din vechime chiar, oferea imperiului țarist de la Răsărit un loc la masa intereselor lumii. Tot timpul rușii nu au stat între granițele tihnite ale strămoșilor lor, chiar și numai pentru că acestea se pierd în vechime sau nu au fost deloc, dacă ținem cont de caracterul imperialist al acestui popor mojicesc, învățat să treacă prin foc și sabie toate celelalte popoarele peste care nu evitau să treacă cu acea cruzime devenită peste ani proverbială. Nimeni nu este mai barbar decât rusul, nici măcar hitleristul!
După ce URSS a dispărut sau a încercat să-și asigure măcar umbra CSI, liderii acestui mamut cu picioare de lut s-au simit obligați să-și supraliciteze forța și interesele, prin practicarea unei politici agresive, fără a-și mai ascunde interesele sub învelișul diplomației, de cele mai multe ori neînțeles de Kremlin, mult prea posesiv, mult prea dornic să-și atingă interesul acela de a reveni la masa marilor puteri ale lumii, cu predilecție să se poziționeze în față în față cu SUA, atunci când se decid marile mutări ale lumii.
Pentru acest deziderat rușii lui Putin au devenit mai deștepți (sau mai isteți) decât liderii francezilor și ai englezilor de dinaintea celui de-al doilea război mondial, știind că, în astfel de situații, cel care mută primul, cel care ia primul, devine și cel care stăpânește primul, atâta timp cât, în Europa încă se joacă la intimidare, încă mai există acea eleganță a opririi conflictelor pentru servirea mesei de prânz, pentru a încerca și ”confruntarea prin mediere și pașnică înțelegere”!. Rușii nu au acest neînțeles obicei, ei au mâncat o viață întreagă de sub șaua calului, pe când erau cazaci sau din marmitele de prin tranșee, în timp ce cu o mână țineau arma și în cealaltă lingura și blidul! În timp ce Uniunea Europeană se ștergea la ochi, spunând că așa ceva nu există, rușii au intrat în Crimeea, rostogolindu-i pe ucraineni ca pe niște butoaie cu votcă terminate, spunând răspicat că această peninsulă este a lor, iar dacă este a lor, a lor să fie (sic!) – indiferent de câtă gălăgie a început să facă și încă mai face, post-factum, restul lumii. Restul lumii a rămas cu gălăgia și o sumedenie de sancțiuni, în timp ce Rusia lui Putin a rămas cu Crimeea și cu o mare zâzanie băgată în coasta Ucrainei, astfel încă acesteia să-i piardă gândul la UE sau, mai rău, la NATO. De același tratament, dar mai rezervat, începe să se bucure și Republica Moldova, în fruntea căreia a ajuns Igor Dodon, un parvenit mult mai periculos decât Voronin, atâta timp cât el vrea să aibă țara lui, jucăria lui, moneda sa de schimb, astfel încât, mult mai tentant pentru interesele lui sunt rușii lui Putin decât românii lui Iohannis, chiar și numai pentru că în stânga Prutului țara este la fel de instabilă și de lașă ca în dreapta Prutului, fără ca această asemănare să-i dea de gândit că de fapt între cele două maluri ale Prutului se joacă o telenovelă, în care fondul muzical este asigurat de aceeași manea. Pe ruși nu-i interesează acum România și nici Republica Moldova în ansamblul sărăciei ei, cât mai ales Transnistria, acest punct strategic pe harta geopolitică a lumii, mai ales că la Deveselu americanii au câștigat un avanpost, într-un inevitabil conflict teoretic cu Federația Rusă. Nu cred că va exista un astfel de conflict real. Ne aflăm doar la lecția de a ne măsura avantajele teoretice, de a ne umfla în pene și de a ne arăta mușchii și fesele bombate, punându-ne cele mai mari speranțe în marii fesieri, de exemplu, decât în marii conducători!
ADI CRISTI
