DISOLUȚIA AUTORITĂȚILOR STATULUI

Pentru noi, românii,  nu este nevoie de mai mult de o scânteie pentru a ne inflama, pentru a transforma liniștea într-o adevărată vâlvătaie. (Acest substantiv, ”vâlvătaie” a fost mulți ani preferatul poeților de curte, atâta timp cât rima așa de frumos și de demn cu prenumele Nicolae, mai ales când referințele erau făcute la  modul direct față de cel mai iubit fiu al poporului, Ceauşescu Nicolae). Închidem această accidentală paranteză pentru a reveni la natura poporului român, la caracterul său de a se aprinde ușor, de a lua foc chiar și de la o clipire mai strâmbă de gene, mai ales dacă în spatele său sunt câțiva fluierași de profesia celor care știu să dezbine pentru a controla.

De 28 de ani am reușit să devenim cât se poate de previzibili, de parcă ne-am bucura de această abilitate paranormală de a ști ce se întâmplă în viitorul cu o precizie demnă de filmele S.F.

Niciodată românii nu au fost atât de impulsivi, nu au avut o perioadă așa de lungă de a fi pe poziție, de a reacționa imediat, după principiile lui ”Gică contra”, mai ales dacă trebuia să fie apărată o sinecură, vitală pentru prezența în linia întâi a uneia din cele trei puteri ale satului de drept. Ne place să credem că doar noi suntem necesari țării, că ceilalți sunt dușmanii ei și ca atare lupta între cele două forțe se dă pe viață și pe moarte. Cei ajunși sau nimeriți la putere se folosesc de prerogativele legii, în timp ce opoziției politice nu-i mai rămâne, ca forță, decât provocarea de haos și de dezordine, de gâlceavă, doar de dragul ambuteiajelor, astfel încât să obstrucționeze la maxim aplicarea unui program de guvernare care a primit votul majorității românilor.

Pe scena politică a țării apar și alte forțe care se amestecă în ”ciorba celuilalt”, cum ar fi protestele de stradă (chiar dacă sunt organizate ilegal, ele rămân inexplicabil tolerate de putere, chiar și numai pentru că aceasta se simte cu musca pe căciulă), puterea judecătorească care, de prea mult nas, începe ”să se suie pe divan”, chiar dacă legea o trimite într-o altă cameră a statului de drept, asigurând și în fapt separația puterilor.

Ceea ce s-a demonstrat până acum, referitor la ingerințele puterii judecătorești și a serviciilor speciale (ale căror competență a fost prelungită nu prin lege, ci prin ciudatele protocoale de colaborare, ce exces legea), ridică pe unii deasupra altora, fără ca legea să prevadă astfel de poziționări.

Un numitor comun calculat la ceea ce se întâmplă astăzi pe scena politică și civică a țării ne face să ne calculăm singuri punctul la care am ajuns cu paranoia, dar și cu ambițiile oarbe ale deținerii puterii, ale rămânerii cu orice preț la putere, evitând din start toate gesturile care ar fi de bun simț și ar exclude din analize motivația de a rămâne cu orice preț în zona deciziilor, singurele căi de a deține și de a împărții resursele.  Trebuie să recunoaștem că aceasta este de fapt miza, accesul la resurse, la modalitatea strictă de a dispune după bunul plac de acestea. Dacă în stradă ies sute de manifestanți pentru un proiect de lege referitor la activitatea Justiției în România, încă de la prima prezentare a documentului, în conferința de presă, nu întâlnim nici măcar un manifestant, care să protesteze pentru ceea ce se întâmplă în penitenciarele țării, pentru ceea ce se întâmplă în dosarele de cercetare penală, pentru lipsa de răspundere a magistraților care dau hotărâri judecătorești definitive, demonstrate la CEDO ca fiind vădit greșite. Această alegere pentru ce să protesteze și pentru ce să țină ochii închiși, pretinsa societate civilă mă face să constat, fără prea mare bucurie, că după 28 de ani de lupte politice noi nu avem o societate civilă  viabilă, credibilă și reprezentativă (cum au fost și sunt majoritățile politice care ne-au guvernat și ne guvernează), cel puțin la fel de performantă ca lumea partidelor politice, chiar dacă, le place unora să creadă că pompoasele lor ONG-uri reprezintă voința reală a poporului.

Justiția are nevoie urgentă de o extragere din influența politică, așa cum și Inspecția Judiciară, de la CSM, nu poate fi în subordinea acestui Consiliul Superior al Magistraturii, atâta timp cât este pus să judece chiar membrii acestuia (vezi cazul lui Augustin Lazăr sau a Laurei Codruța Kovesi sau a Liviei Stanciu, pe când aceasta era Președintele ICCJ).

Cea ce încearcă acum să facă Ministrul Justiției, Tudorel Toader, este o acțiune nu numai necesară, dar și iminentă, înainte ca încrederea în Justiție să se prăbușească fundamental. O țară în care poporul nu are încredere în Justiție este o țară sortită eșecului, este o țară în care disoluția autorităților statului devine implicită.

ADI CRISTI