POEMELE DE SÂMBĂTĂ

Umbra care nu-mi stă bine

 

Ce suflet pot avea

să mă arunc afară din mine

cum se mai aruncă sinucigașe

monedele în fântâni

așteptând miracolul iubirii:

 

”Mă iubește ?! / Nu mă iubește?”

Zgomotul valurilor

îmi consumă toată tăcerea

ajungând la șoaptele tale

salvatoare

un fel de ”respirație gură la gură”:

 

Nu-mi stă bine Moartea

mă strânge la umbră

sau la spaima de a nu mai privi

o oglindă

mai bine ai lua tu umbra aceasta

de pe mine

și ai duce-o în larg

așa cum se duc norii negri

peste arsura soarelui…

 

Nu stă bine Moartea în mine

simt cum o rostogolesc

ca un val dinspre larg

înspre țărmul străin

altul decât acesta pe care

ți-ai pus urechea

crezând că este inima mea…

 

– Scoală, nu am murit…

Moartea nu-mi stă bine

pe coapse

mai ales când mâna sculptorului

îmi caută

istovitoarea nemurire.

 

Totul dintr-o înghițitură

 

Chiar dacă trecem în lumea cealaltă

de zeci de mii de ani

nu ne-am obișnuit încă cu ea

tot timpul vine

mai repede decât ne-am aștepta

tot timpul când ne ia

parcă suntem duși la război

în linia întâi

unde se moare ”din prima”

fără menajamente, fără pregătire

 

doar un icnet

și gata cu îndemnul de luptă

al strămoșilor.
Dumnezeii măsii, Înainte!

și gata cu temerara motivație:

”Pentru Patrie, mor!”

 

Un nod în gât

cât o părere de rău

că ne-am dus înainte de a termina

ceea ce mai aveam de terminat

un pas înapoi

înainte de a da ochii peste cap

ne trezește din această beție definitivă

 

gata, de acum în colo voi fi mort

spălat, frezat și împachetat

numai bun de cinstit cu o ultimă palincă

întru veșnicie

întru veșnica mea pomenire.

Pe cine alegi

 

Aripi se zbat

Ceru-i crăpat

Umbra pe lat

cade din pat

Ochiul e mat

încarcerat

și-ntunecat

eviscerat

 

Cade lumina

Din moarte vina

Stânga e splina

scoasă privina

lasă sulfina

s-o bată vina

bat-o jivina

cu jidovina

 

Cad de pe munte

clipe cărunte

Vorbele-s slute

inimi cornute

Trupu-i o curte

Care se-nvârte

pe drumuri scurte

fără redute

încarcerate

și-ntunecate

eviscerate

 

Moartea din moarte

cade pe spate

cade-ntr-o parte

în care bate

Inimi desparte

într-un departe

scris pe o carte

ținută-n spate

Clipe nemoarte

rămân aparte

ochiul se zbate

 

ochiul se zbate

privind la soarte

înlăcrimate

încarcerate

și-ntunecate

eviscerate.

 Despre moarte, cu dragoste

 

Cât mai departe încerc să te țin

să nu te strig pe nume

prin semne să nu te chem

 

Lucrarea ta e mai presus de tot

ce poate fi înțeles

sau să rămână neînțeles

 

monstruoasa suferință a dezamăgirilor

ce cresc la marginea urii

pregătită să dea lovitura de grație

să ucidă și să fie ucisă

 

dar care tot timpul poartă

calea întoarcerii

și semnul iertării

pe când tu exiști fără drum înapoi

cu lumea cealaltă prinsă în păr

cum se mai prind

florile de ”Nu mă uita”

drăgăstoasele flori ale Paradisului.

 

ADI CRISTI

(din volumul de poezii ”Despre Moarte, cu dragoste”

aflat în pregătire)