FIR-AȚI AI DRACULUI, SĂ FIȚI!

Stai și te întrebi pe ce lume trăim? Să fie vorba despre lumea de apoi? Despre lumea care va urma? Despre lumea în care noi să nu mai fim noi, în carne și oase, chiar dacă nu vom ezita să ne recunoaștem spiritele la inevitabilele noastre întâlniri, fie că este vorba de Sus (în lumea îngerilor), fie că este vorba de Jos (în lumea diavolilor)? Avem încă de pe acum pe acel ”du-te la dracu” sau pe acel ”vino încoace”, porniri definitorii pentru ce va urma. Suntem deschiși la orice propunere de urmat, chiar dacă drumul din fața noastră ni se anunță a fi un drum blocat, un drum înfundat, un drum fără nici un sens, dar care devine, tocmai de aceea, tentant și foarte căutat. Să fi vorba tocmai de așa ceva? De fructul interzis? Să fie vorba despre saltul mortal care ne visează cu ochii deschiși?

Avem nevoie de un răspuns direct, precis, fără nici un alt comentariu, de genul ”Cuget, deci exist!”, astfel încât să fim în stare să ne construim singuri sistemul de referință, față de care să ne raportăm tăcerile, faptele, vorbele, crezul și, nu în ultimul rând, ”viața noastră cea de toate zilele”. Avem nevoie de acest șablon, pe care să-l punem peste întâmplarea pe care o povestim, creionându-i conturul, să fim siguri de forma pe care o întruchipăm, de viețuitoarea pe care o reprezentăm precum și de conexiunile pe care aceasta le poate face cu mediul înconjurător. Ar fi imposibil dacă am fi pești să reușim să escaladăm munții, așa cum ne-ar fi imposibil să cercetăm adâncurile oceanelor dacă am fi capre negre. Este necesară această punere la punct, această asumare responsabilă a ceea ce suntem, dar și a ceea ce putem să facem cu propriile noastre inițiative și talente. Să fim ceea ce suntem, nu ceea ce visăm că suntem.

Chiar și o astfel de interpretare a timpului prezent nu poate fi răspunsul exact al cercetării, cu atâta mai mult cu cât, trecutul ne poate modifica decisiv raționamentul, căci el nu este o sumă de prezenturi, atâta timp cât fiecare este partea intrinsecă a Timpului, păstrând în corpul său, clipa trecută, clipa prezentă și clipa viitoare. Avem astfel și apa cea mare care acoperă locul pe care astăzi pas caprele negre, așa cum avem astăzi și adâncimile prin care, cândva la începuturi, peștii mângâiau cu aripile lor piscurile munților ce astăzi dau volum planetei.

Pe fondul acestor minime observații despre locul în care trăim pentru a ne certa, pentru a ne consuma, de regulă în dispute interesante dar sterile, pentru ce va fi mâine nu cu noi, ci doar cu Pământul pe care ne lăsăm urma tălpii a o mărturie a trecerii și nicidecum a statorniciei, trebuie să fim cât se poate de conștienți că indiferent de cât de mici suntem, indiferent cât de puțin gândim, indiferent pe cine reprezentăm, suntem parte din întâmplare, avem locul nostru precis, dar și rolul pe care ni l-am dorit sau, din contra, l-am amânat sine die până la o posibilă uitare. Dacă noi, ca indivizi, uităm, istoria nu uită nici un amănunt, nu iartă nici o eroare, așa cum nu lasă în deșert nici o faptă bună de care beneficiază interesul general și mai puțin cel personal.

Suntem astăzi prinși pe picior greșit, fără ca această poziție să fie una nouă pentru noi. Tot timpul suntem astfel găsiți, de parcă aceasta ar fi postura noastră naturală, de a fi semnalizați în permanență ”în afara jocului”. Este ca și cum am juca pe un alt teren, de unii singuri, fără nici un adversar cu care ar trebui să concurăm, echipamentul lor de joc, întins pe gazon, fiind singurele mărturii care ne confirmă că nu suntem singuri pe tren.

O astfel de imagine ne poate vorbi de la sine despre Justiția de la această oră din România, acele tricouri întinse pe iarbă, din care au fugit magistrații, ascunși și intimidați, nu de ceea ce se întâmplă în tribună, cât mai ales de ceea ce fac șefii lor, mult prea sudați de funcțiile gândite a fi pasagere și nicidecum veșnice. Astăzi asistăm la o încercare de smulgere violentă din mâinile posesorilor a jucăriei numită decizie, chiar dacă doar ei și ambasadorii sunt acei care cred că li s-ar face o mare nedreptate, lui Augustin Lazăr și Laurei Codruța Kovesi, dacă ar fi dați afară pe motiv de management defectuos. Mult mai indicat ar fi ca poporul român să sufere în continuare, să fie in extenso furat la lege, la șansa de a sta vertical, responsabil, într-o țară în care șefii acestor instituții de forță și cei ascunși în birourile serviciilor speciale să facă și să desfacă totul, inclusiv legile, astfel încât, cei de Sus să fie mulțumiți și să-i decoreze, pentru ca poporul să se așeze Jos, loc destinat celor care știu să lucreze la cazan, știu care este rolul smoalei și mai ales al îndemnului patriotic: Fir-ați ai dracului, să fiți!

ADI CRISTI