*(Diclor-Difenil-Tricloretanul, denumirea prescurtată DDT- un insecticid care a fost folosit din anii 1940 ca un toxic de contact. Datorită acțiunii eficiente în combaterea insectelor și toxicității reduse față de mamifere ca și costului relativ redus de producţie a fost folosit pe scară largă timp îndelungat. Dezavantajul DDT-ului constă în stabilitatea chimică, remanenței și efectului de cumulare în sol, alimente și corpul uman. In decursul timpului s-a constat că unele substanțe chimice rezultate prin descompunerea lui cauzează tulburări endocrine, s-a presupus că ar avea și un efect cancerigen. Toate aceste efecte secundare nedorite au dus în anii 1970 la interzicerea utilizării DDT-ului în țările industrializate, iar din anul 2004 prin „Convenția de la Stockholm” s-a interzis folosirea lui pe tot globul pentru agricultură, dar este în continuare folosit pentru combaterea insectelor care sunt vectori ai unor boli transmisibile, ca de exemplu malaria sau tifosul exantematic, dar și de impostura cauzată de lipsa de caracter!)
Niciodată nu m-am gândit că ar putea exista cu adevărat un Nimeni, care să pună mai presus de orice interesul său personal. Un interes urmărit cu brutalitatea celui care are în ADN-ul său germenul infractorului, raportat la normele de conduită în societate, pentru a fi cât se poate de explicit.
Ei bine, un astfel de Nimeni există, din momentul în care și Doru Dinu Glăvan (DDG) există. Evident că pentru foarte mulți dintre noi acest DDG (acum îmi dau seama că ar putea fi chiar motivul pentru care a fost produs DDT, insecticidul care se dă pentru a scăpa de purici, păduchi și alte astfel de lighioane mărunte) nu există pe considerentul că este un ilustru necunoscut, avid de înălțimile gloriei, fără însă a fi pregătit (din toate punctele de vedere, nici școală, nici intelect) să reușească a convinge.
Nu am vrut să intru în duelul jurnalistic pe care colegii mei l-au întreținut în ultima vreme. Accentele critice pertinente, care încercau să descopere și să prezinte escrocheria ”made in PDL” (partid politic în care neliniştitul DDG a activat, tot pentru a-și stăpâni orgoliul și vanitățile rănite de vârsta trecută peste el asemene a unei șenile de tanc) au scos la iveală mizeria. O astfel de strivire, transformarea sa într-una cu pământul, nu a lăsat nimic credibil și de valoare din cariera jurnalistului sportiv ,stimabil în mediocritatea sa. Dintr-un astfel de destin DDG nu a învățat nimic, nici măcar nu s-a lăsat molipsit de fair play-ul marilor sportivi despre care a încercat să vorbească.
Cu siguranță că, dacă ar fi rămas în perimetru Reșiței ar fi avut un sfârșit glorios în zonă, ar fi fost ținut minte de cei care ascultau Radio Reșița, pe când acesta se prindea și la difuzor, fără să i se poată imputa ceva. Ar fi fost un strălucit fruntaș la sat și nicidecum o catastrofă la oraș! O carieră de om onest, dar mărunt ce ar fi servit deșteptarea muncitorilor de la Întreprinderea de Motoare Reșița, de exemplu, sau pe Sorin Frunzăverde și al său partid.
Dar, nu! Cu DDG s-a întâmplat un lucru greu de imaginat. A dat în mintea nemuririi ! A acelui factotum! Astfel, DDG a început să fie întâlnit în preajma celei de-a doua tinerețe. Bravo lui. Foarte bine! Dacă omul poate, cu atât mai bine lui și tării cu atât mai bine. Dar el, nu! El dorea și mai mult. Dorea să sfideze și a treia și a patra și a cincea tinerețe, de încercai să te întrebi: ”Când DDG se va mai naște o dată? Ce-i spun onorabilii săi părinți, de mult trecuți la cele veșnice? Cum să-l mai nască încă o dată? Ptiu Satana!” Într-adevăr, o astfel de ambiție nu putea să fie decât a unui om necurat, fără neuronii la el, ”greu de trăit” în preajma lui.
Lipsit de școala serioasă, făcută la timp, cu profesori adevărați, DDG începe să parcurgă drumul pierzaniei, lăsându-se mușcat de șarpele ipocriziei, dar mai ales a acelui tip de atitudine care ni-l prezintă astăzi a fi ”fără mamă, fără tată”, dar nu în sensul explicit al expresiei, ci în acela din care rezultă lipsa de scrupule.
Așa cum oamenii mărunți se simt complexaţi, sunt în stare să se ridice pe tot felul de postamente (vezi cazul lui Nicolas Sarkozy) problema studiilor a fost și încă mai este pentru DDG un handicap insurmontabil. De această dată nici o tribună nu-l poate ajuta, decât impostura crasă ce a început să-l acopere, să-l sfâșie, cum doar Saturn și-a devorat copiii. ”Copiii lui DDG”, alții decât cei concepuți în nopțile frumoase de dragoste, au fost aceste carențe care, de altfel, nu l-ar fi necăjit dacă ”ar fi rămas în banca lui”, dacă ar fi profitat de capacitatea sa de a aduna în jurul său oameni de bună credință, de care, la fel de ușor, și-a bătut joc atunci când a căzut în patima măririi cu orice preț, prin orice mijloace. S-a simțit deodată omul cel mare, important, greu de evitat, de care a început să depindă pensia onorabililor jurnaliști, prinși de această nesperată șansă de a li se mai îndulci puțin suferințele bătrâneţilor neiertătoare, un alt tip decât acela practicat de DDG, năbădăiosul, despre care vom mai vorbi când le va veni și domnițelor sale rândul la spovedanie.
Deocamdată ne vom opri la educația pe care formatorul de opinii radiofonice a pus-o ca fundament la practicarea meseriei de jurnalist. Cel puțin în statutul UZPR (înainte ca acesta să fi mutilat), a existat o condiție fundamentală de admitere în uniune doar a celor care pot să facă dovada că sunt absolvenți de universități.
Zbaterea de astăzi a DDG, cel care și-a regizat singur meciul despărțirii de oamenii onești, nu va face decât să-i sape inevitabilul mormânt, în fața căruia legea își va trimite judecătorii să decidă. Noi vom continua să vorbim deja despre nelegiuirile pe care Doru Dinu Glăvan le-a făcut, antrenând în ele și foarte mulți oameni decenți, cu bune intenții, dar foarte ușor de prostit. De vină nu sunt oamenii prostiți, cât mai ales impostorul, cel care profită de buna credință a celor care îi întind mâna. Dar, atenție, nu toți cei prostiți sunt și nevinovați, căci am descoperit, între timp, un grup organizat de infractori, ce au pus la cale marea escrocherie, cu nume de cod: DDG! (va urma)
ADI CRISTI