FACEȚI GARGARĂ!

Suntem înconjurați de tot felul de pericole, care mai de care mai acute. Nu avem spatele asigurat, așa cum nici fața nu ne este protejată de pretinsa noastră precauție. Cu cât ne afundăm în viitor cu atât tălpile nu mai simt duritatea pământului, obligându-ne să ne dăm seama că ”suntem în aer”, că nimic din ceea ce ar fi trebuit să ne țină legați de Pământ  nu ne mai reprezintă.

Toate semnele directe sau indirecte ne fac să ne punem la dispoziția hazardului, chiar dacă ne place să ne credem ființe raționale, logice, dispuse să ia în considerare spirala evoluției. Dar, atunci când intervine ”inexplicabilul”, iraționalul, absurdul (livrat sub formă de firesc adoptat în logica tradiției de a crede doar ceea ce ochii îți văd ) mult mai tentantă este evadarea în metafizic, dar nu pentru o necesară raportare, ci mai ales pentru o cât mai surprinzătoare găsire de explicații, de argumente, de motivații. Ceea ce  nu putem explica prin logica elementară este livrat en gross fenomenelor paranormale sau voinței divine, așa cum numai Dumnezeu poate să facă ceea ce noi ne dorim să se întâmple, dar nu are cum să se întâmple, fiind pur și simplu scoși din fireasca povestire transformată astfel într-o tentantă poveste în care ești obligat să recunoști că ”uneori realitatea întrece imaginația.”

Revenind la ceea ce ni se întâmplă nouă astăzi, la pericolele în care suntem circumscriși, observăm că de la amenințarea sfârșirii vieții pe planetă, în galaxia noastră, și până la goana nebună după arestarea lui Liviu Dragnea, suntem într-o permanentă hăituire, atacați continuu de tot felul de scenarii, care mai de care mai științifice, mai plauzibile sau, din contra, mai fantasmagorice.

Universul în care trăim devine astfel un ”univers multiplu”, incluzând la capitolul explicații întâmplările de la nivelul macrocosmosului, dar și pe cele ale microcosmosului. La mijloc, sau ca punct de origine, în sensul punctului de raportate, există noi sau mai bine spus existențele noastre veșnice sau efemere (funcție de sistemul de referință pe care îl folosim). În viața de zi cu zi mai întâlnim explicații de genul: ”ai câștigat un premiu pe viață și constați că viața ar trebui să te bucuri de câștig vreo 20 de ani”, așa cum mai există o explicație, de această dată ingenios fundamentată: ”Te ține o viață dacă ai noroc să nu trăiești mult”.

Suntem înconjurați de astfel de capcane, este adevărat, de cele mai multe ori simple fumigene, dar care te pun în situația glumelor filmate cu camera ascunsă, obligându-te să reacționezi pe viu, ca și cum trecerea ta prin cumpăna vieții nu poate fi decât una reală, dominată de răspunsul tău, ce nu poate fi altul decât cel pe care ființa ta îl postează direct pe realitatea imediată.

Majoritatea acestor mesaje  nu te privesc direct pe tine, ca persoană, plecând chiar de la constatarea că oamenii pot să trăiască, viețuind, indiferent de condiții, atâta timp cât nu se face rabat de la acea sumă minimă elemente invocate de existența vieții în Natură.

Începe să te intereseze ceea ce se întâmplă în jurul tău din moment ce începi să-ți asumi calitatea de cetățean, de om care trăiește într-o colectivitate și care nu se arată a fi indiferent de soarta acelei comunități. Din acest moment de îngrijorare încep să apară întrebările forțate astfel să genereze răspunsuri, la început lămuritoare și, mai apoi, hotărâtoare. Încetul cu încetul te simți responsabil de ceea ce se întâmplă în jurul tău, activându-ți astfel responsabilitatea de a fi activ, de a-ți păsa, de a te pune la dispoziția celor din preajma ta sau, mai apoi, a celor de aiurea, care cred că ceea ce tu ai spus și ai făcut este de fapt un bun care poate fi folosit în numele binelui colectiv.

Astfel se poate explica în cuvinte cât se poate de simple nevoia de sinceritate, nevoia de solidaritate și, nu în ultimul rând, nevoia de responsabilitate. Iată, după 27 de ani noi ca societate nu am reușit o astfel de armonizare. Ne-am rătăcit pe drum poate și pentru că drumul pe care l-am ales nu a fost dintr-un început ”calea cea dreaptă”. Am preferat ocolișurile, am preferat ”fața umană”, părăsind linia dreaptă care ar fi trebuit trasă între comunism și capitalism, fără a mai invoca perioada de tranziție. Poate că la alții s-a potrivit o astfel de temperare (dar că alții, în afara noastră, nu au prea fost să o lălâie așa cum am făcut noi).

Noi am căzut în propria noastră slăbiciune, am reușit să ne temperăm într-atât reformele încât am ajuns astăzi să ne dăm seama că a pierdut totul: timp, bani. țară, fără ca să obținem ceea ce ne-am propus. Am sperat la un drum pavat cu valorile democrației și am obținut astăzi, după 27 de ani de străzi ale nivelului de trai desfundate, supuse modernizării, din ce în ce mai multe drumuri înfundate. Am ajuns într-un mare impas în care privim doar la spectacolul mizerabilist susținut de numiți: Traian Băsescu, Klaus Iohannis, Victor Ponta sau Liviu Dragnea, Codrin Ștefănescu sau Nicușor Dan, Mihai Goțiu, fără ai uita pe cei din umbră Florian Coldea, Laura Codruța Kovesi, Augustin Lazăr, și restul oamenilor lor, care încep acum să ”dea din casă”, oferindu-ne nou, celor mulți și muți, imaginea de coșmar în care se află astăzi România!

Asta doresc ai noștri, așa vor cei de dincolo de graniță! De la Donald Trump la Vladimir Putin, de la Angela Merkel la Emmanuel Macron, România este pusă să joace  ”Na-ți-o ție, dă-mi-o mie, astfel încât, la finalul reprizelor acestui joc de societate spațiul mioritic să rămână din ce în ce mai secat și mai depopulat. Prea mulți români sunt astăzi, pentru o Europă plină de coșmaruri! Încă prea bogată este România pentru însetata lume de aur, sare și de apă. Deasupra acestor constatări există și anunțul de genul celui care străjuiește intrarea în Purgatoriu. De această dată la hotarele României stă scris direct în sare cu apel minerale ale Carpaților: Faceți gargară!

ADI CRISTI