SE SIMTE MIROS DE PUCIOASĂ

Luptele se ascut. Devin din ce în ce mai tăiase, mai pline de scântei. Peste tot încordarea dă în floare. Se simte miros de pucioasă. Florile scoase la câmp sunt gata ofilite. Fecioarele găsite date pe brazdă sunt gata încărunțite. Aerul pare a fi irespirabil, greu de înghițit, cu multe cuie ieșite în cale. (Vulcanizările de pe marginea drumului sunt pline de atâtea explozii guturale, cu aerul fleșcăit). Toată mișcarea se adună ghem, chircindu-se în poziția fetusului, imaginându-și o altă naștere, sub forma unei noi șanse. Nimeni nu mai vrea să repare ceva. Nu mai sunt chemați instalatorii, se bea direct din Calea Lactee, cum nimeni nu mai vrea să cheme electricianul, acceptând să se ia lumina direct de la fulger. Peste tot fulgere peste fulgere, ce ne dau voie să fim luminați până la cenușă. Nicio Pasăre Pheonix nu mai vrea să riște renașterea, chiar dacă ecoul nemuririi mă cuprinde: ”De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… / Pot să mai re’nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?” Nu, nu mai pot! Nimeni nu ne mai poate salva această întrebare, lăsând-o să se scurgă în noi asemenea fulgerelor aflate în căutare de pământ, de scurgere în pământ…

Vocile lăsate în libertate nu se mai întâlnesc, cum altădată vociferam împreună. Acum fiecare tace în vocea sa cum și tăcerile vociferează. Suntem răscoliți de imaginea care, plecată din noi, nu se mai întoarce acasă. Suntem chipuri lipsite de imaginea din cartea de identitate, cum mai sunt urmele șterse de vânt, de pe nisipurile care ne termină, asemenea nisipului din clepsidră. Ne-a trecut timpul. A expirat timpul. Am rămas fără timp. Suntem doar împietrirea noastră. Doar nemișcarea celui care se mișcă prin sine, peste care crește iarba la sud  și mușchiul la nord.

Tabloul acesta face parte din firescul a cea ce se întâmplă cu uimirea noastră. Cu întrebarea noastră. Cu nesăbuința noastră de a crede că suntem atacați din exterior. Că înspre noi cresc năvălitorii, cum ne mai crește părul și barba. Cum ne mai crește iarba de jur împrejurul ochilor lăsați să sprijine bolta cerească. Vrem să ne regăsim în stele. Vrem să dăm nume galaxiilor. Vrem să fim mai înalți și mai simplu de condus. Vrem să nu ni se întâmple nimic rău, chiar dacă răul este binele cuiva, așa cum și noi suntem ai altcuiva. Suntem deja obositor de obosiți. Greu de ucis și mai greu de pus în icoane. Suntem de seama păcatului și mult mai mici, mult mai mici decât rugăciunea sfințirii. Nu avem nici pe dracu în noi, cum, la fel putem spune că, nici Dumnezeu nu ne mai poate ajuta. Suntem la fel de pierduți cum cerșetorul își pierde agoniseala cerșitoriei sale la zaruri. ” Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.” Bate în geamul fiecăruia, cu câte o rază și  nu ai mult, Luceafărul sosit în chip de imn național. Trezirea și nu doar deșteptarea! Dacă noi tot așteptăm deșteptarea nu mai prindem trezirea. S-ar putea ca aici să fie neînțelegerea. Fără trezire, deșteptarea ține mai mult de visare. Să fii ceea ce nu vei fi niciodată, cu picioarele înfipte adâncă în pământ. Doar când te vei înfige în pământ, pe orizontal, atunci vei avea parte de o veșnică pomenire, atâta timp cât veșnicia va ține cât i-a mai rămas omului să fie pomenit.

Într-o astfel de retorică a lucidității vrem să înțelegem de ce singurătatea noastră adună și celelalte singurătăți ieșite în cale, astfel încât să reușim să adunăm până la colțul străzii oameni dispuși să iasă în stradă, să strige (nu contează ce), să se facă auziți că sunt și ei prin apropiere, că și  lor le pasă de ceea c se întâmplă, chiar dac nu prea au ce să înțeleagă din întâmplările zilei, mult prea molestate și învinețite pentru ca cineva să-și dea seama de unde începe imaginea realității și unde se termină.

Este ca și cum ai cere judecătorilor să fie de acord cu o lege a Justiției în care și ei, ditamai magistrații, pot fi cercetați penal dacă vor greși și ei vor trebui să dea cu subsemnatul dacă vor terfeli actul de judecată, fie din prea multă timiditate față de solicitările șefilor, fie pur și simplu pentru că așa vor mușchi și interesele lor, bănuite, cel puțin, a fi oneroase.

”Printre modificările pe care dorește să le facă ministrul Tudorel Toader se numără trecerea Inspecției Judiciare din subordinea CSM în subordinea Ministerului Justiției, președintele României să nu mai aibă niciun cuvânt de spus în ceea ce privește numirea procurorilor șefi ai marilor parchete și să se înființeze o Direcție specială pentru investigarea magistraților din România”.

Cred că, contrar revoltei în port a celor vizați (unde ai văzut ca un vinovat să fie de acord cu pedeapsa ce i se pregătește), o astfel de punere la punct a ceea ce se întâmplă acum în Justiția română devine urgența zero a însănătoșirii societății pe drumul cel mai scurt posibil. Nu vom mai lupta în zadar împotriva corupției dacă nu vom mai avea judecători și procurori care să fie deasupra legi, care să facă ei legea lor. Atât și nimic altceva!

Luptele se ascut. Devin din ce în ce mai tăiase, mai pline de scântei. Peste tot încordarea dă în floare. Se simte miros de pucioasă.

ADI CRISTI