24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Suntem deja în toamnă. Am ajuns din nou în plină toamnă, fără ca să ne dăm seama că am scăpat de vară. Uităm, dezastrele pe care le-am avut de trecut: geruri, zăpezi, ploi, caniculă, vântoase, vijelii, uragane, toate aceste urgii învățându-ne insistent să murim Din ce în ce mai multe palme luăm de la Natură, fără ca să ne dăm seama că ar trebui să ne trezim sau, dacă ne trezim în cele din urmă, să constatăm că este prea târziu. Ar fi un nonsens, de genul, ne-am trezit după înmormântare sau am băut paharul cu vin după ce acesta era deja gol. NU ne putem îndepărta de astfel de situații în care absurdul face regula. Suntem în continuare ținuți în lesă de ceea ce nu poate fi explicat, de ceea ce nu ne seamănă, de ceea ce nu ne face bine, ca și cum am fi tot timpul pedepsiți doar pentru că existăm.
A venit toamna. Dar nu singură, a venit la braț cu veștile proaste. Dacă am privi detașați înspre cei doi noi sosiți am vedea cât de bine le stă împreună, de parcă ar fi frați siamezi. Toamna și veștile proaste, ambele sosite pe adresa noastră. Nici măcar butoiul cu benzină și chibritul aprins nu s-ar potrivi așa de bine. În locul alaiului se îmbulzesc strigătele sub formă de urlete: ”Băi, veți avea o iarnă nașpa, incredibilă de grea, cu căderi masive de zăpadă și cu geruri de vor crăpa toate pietrele, inclusiv cele pe care le are populația la rinichi sau la bilă…” Aș, încercăm să parăm lovitura! Au mai fost astfel de predicții. Nu ne sperie strigătul nimănui, cu atât mai mult cât au fost și ierni mascate în primăvară sau ierni care au trecut pe la noi, într-o zi de joi, pe la prânz…Dar dacă? Dacă ce? Dacă vom avea o iarnă așa cum ni se povestește în acel tex horror? Atunci o vom duce la fel cum am dus toate nevoile și grijile, împăcați cu gândul că vor ieși în primăvară doar cei care au fost cuminți și ascultători!
O astfel de resemnare seamănă ca două picături de apă cu poporul român. Așa ne trebuie, căci altfel nu ne-am fi putut exprima. Să fim ascultători și cuminți, să dăm voie celor care ne doresc binele să lucreze pentru noi, chiar dacă de 27 de ani pe acest teritoriu nu s-a mai arătat unul care să ne vrea cu adevărat binele. Care să țină cont că suntem și noi o cantitate de luat în seamă.
E toamnă și frunzele încep să fie căzătoare. Să se desprindă copacului pe care l-au hrănit din proprie inițiativă, neavând soarta fructelor, a rodului de pom fructifer, de a fi ciomăgit, bătut cu bâtele lungi, asemenea celor ieșiți în stradă, pentru a li se explica cel puțin ceea ce ei nu au fost în stare să înțeleagă, de genul: De ce cred cei de Sus că cei de Jos o duc mai bine, când, de fapt, ce se ia pe mere se dă pe pere? ”Ascunsul pe după perdele” poate fi considerat un joc de societate, fără însă ca această mișcare să țină de foame, de casă, de bani și, mai ales, de demnitate. Este adevărat că despre demnitate, cu dragoste se poate vorbi, dar nu în acest moment, când cei care fac acest pas sinucigaș (spun unii) sunt terfeliți și băgați la zdup, pentru a avea activată o măsură preventivă (sic!) Cei care ne conduc au învățat că doar așa se poate crea acea liniște iluzorie, în care ei, iluzoriu vorbind, Servesc Patria!
O astfel de nebunie nu poate fi atribuită toamnei, cum nu poate fi atribuită poporului nostru muncitor și iubitor. Ea face parte din categoria lucrurilor absurde care ni se întâmplă într-o logic perfectă a ceea ce merităm. Așa suntem, așa acționăm, așa ne comportăm, asta merităm! Nimic mai mult, nimic mai puțin. De mult nu ne-a mai atras cineva atenția să nu stricăm orzul pe gâște și votul pe promisiunile electorale. Dintr-o astfel de investiție am văzut și am tot văzut că nu iese nimic bun. De fiecare dată doar dezamăgire ne-a fost dat să consumăm, ca și cum din dezamăgiri am putea construi mult cântatul și mult disperatul nostru viitor (dacă nu luminos, atunci cel puțin cât o geană de lumină), să vedem și noi că mergem înainte și nu înapoi.
Toamna ne-a blocat drumul și întinderea pasului, cum mai sunt blocate drumurile la trecerea coloanelor oficiale, de data aceasta să mai cadă o frunză. O frunză care și-a făcut treaba, o frunză la fel de necesară pământului și după cădere.
”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”. Sau mai bine să privim dezveliți această toamna în care frigul devine o sublima palmă.
ADI CRISTI
