24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Când te aștepți ca lucrurile să se așeze în cel din urmă, ca fulgii să se depună în stratul de zăpadă oferindu-i atributul de căderi masive de zăpadă, tocmai atunci te prinde vijelia de gât, sugrumându-ți așteptarea că ai scăpat de astfel de surprize, înregistrate în coloana calamități naturale. De aproape 30 de ani trăim conectați la tensiunea întâmplărilor fără sfârșit. De fiecare dat când ne gândim că ”am trecut pârleazul”, că am scăpat de momentul delicat, pentru a răsufla ușurați, tocmai atunci primim semnalul intrării în prelungiri, continuării meciului și pe timp de noapte, și pe timp de ploaie sau caniculă. Nu avem odihnă, nu avem nici un fel de pauză (de odihnă, de masă, de moarte), ci pur și simplu suntem obligați să ne lăsăm ”luați de val” sau de deciziile celor care ne conduc. Din nou suntem la dispoziția acestora, uitând (sau ignorând faptul că) cei care ne conduc ar trebui să fie în subordinea intereselor noastre. Această observație este una deja antică, imposibil de ținut minte sau de ținut cont de ea, atâta timp cât conducătorii noștri nu mai reușesc să ne reprezinte. De fapt ei nu mai au timp de noi, fiind mult prea preocupați de interesele lor și a celor care le netezesc drumul prin hățișul de legi și de reglementări, astfel încât să nu se adeverească articolul constituțional: ”Nimeni nu este mai presus de lege”. La noi, în România, toți cei care visează să fie mai presus decât le dă voie legea nu au nici o problemă. Totul e să se fi înșurubat deja în structurile puterii, din alveolele căreia pot foarte bine să se manifeste, nu după cum le spun articolele și aliniatele legilor, ci pur și simplu după cum le dictează interesele, fie că sunt din Guvern, Parlament, Președinție sau chiar din instituțiile Justiției (cu precădere DNA), ale serviciilor secrete. Mai greu le vine celor care doresc să respecte legea. Cu aceștia din urmă se întâmplă cele mai mari și mai grave fărădelegi, atâta timp cât împotriva lor legea devine o piedică în afirmare sau, mă rog, în încercările fiecăruia de a trăi în liniște și pace. Într-o țară în care a fi fericit (a trăi și nu a supraviețui) fundamentează felul nostru de a fi, de a ne subordona total bucuriei, iubirii și dragostei față de semenul nostru, pentru a fi pregătiți cu demnitate și credință de marea iubire dumnezeiască, în această țară, nu mai este loc de negocieri cu moartea, nu mai este loc de joacă, suntem cu toții (și buni și răi) vinovați de ceea ce ni se întâmplă (sau mai bine spus de ceea ce nu se întâmplă cu noi), din momentul în care responsabilitățile funcției ne aduc în genunchi și ne pleacă capul, ne încovoie coloana vertebrală, frângându-ne nu numai înălțimea, ci mai ales visul pe care am fost hărăziți să-l împlinim.
Guvernanții de azi sunt asemenea șerpilor cu capetele tăiate. Zvârcolirea lor nu poate să provoace decât haos. Nimeni nu se mai înțelege cu nimeni. PSD devine partidul care se ridică din nou, după ce tot el s-a izbit de pământ. ALDE a mai rămas să slujească fărâma de demnitate și de responsabilitate, adunată fir cu fir din votul primit de la cetățeni. PNL nu are cum să fie mai mult decât un partid în derivă, fără personalitate, o adunătură de orgolii rănite, o suprafață de oglindire formată din cioburi mărunte. Klaus Iohannis mai încearcă o anume detașare. O separare a imaginii sale de ceea ce se întâmplă pe scena politică, printr-o atitudine vulgară, de nou născut direct la vârsta de azi, de om căruia nu-i pasă de cei pe umerii cărora s-a ridicat pentru a sări zidurile Cotrocenilor, pentru a se numi președintele tutore românilor, chiar dacă în inima sa îi ține doar pe cei care ies în stradă ori de câte ori are domnia sa nevoie de un nou suport, de o nouă susținere.
Țara este divizată. Dar nu în două, nu în trei, ci în zeci și zeci de părți, în sute și mii de părți, dacă nu chiar în milioane de păreri, adâncindu-se astfel rănile neînțelegerii, România este o rană vie, sângerândă, o durere ieșită în stradă care strigă și ajunge chiar să urle nu împotriva cuiva, ci pur și simplu își strigă durerea de a fi părăsiți, de a fi vânduți asemenea popoarelor de sclavi. Istoria ne-a ferit în evoluția ei să fim popor de sclavi, dar iată că acum, după ce am luat libertatea pe cont propriu, am ajuns să împlinim golul care ne-a ținut feriți de urgiile începuturilor civilizației. Am intrat în rând cu vrerea suferinței, într-o ordine dacă nu firească, atunci corectată, să știm și noi ce înseamnă o altfel de sclavie, după aceea pe care comunismul ne-a ținut înlănțuiți spiritul, trupul și inima. Au fost interzise mințile luminate, am rămas înlănțuiți în lagărul țărilor comuniste, am fost răniți în dragostea noastră dumnezeiască. Și, totuși, astăzi, când ne întrebăm nu care au fost vremurile mai de netrăit, ci pur și simplu ne dăm seama astăzi că există și pedeapsă mai mare decât aceea pe care ne-au dat-o comuniștii, acum când prin libertate am ajuns să ne însingurăm, să ne înstrăinăm, să nu mai fim umăr lângă umăr, ci cuțite în cuțite. Am ajuns să ne sfâșiem, cum doar o haită de lupi, la vreme de iarnă grea, mai poate să nască astfel de sângerări.
ADI CRISTI
