24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Am ajuns să nu mai avem capacitatea de a discerne între ce poate fi permis și ce trebuie interzis. Arbitrariu este singura măsură care ni se potrivește în această lume a imprevizibilului, spațiul în care nimeni nu mai contează așa cum nimeni nu ne mai ia în seamă. Trăim într-o uriașă sinagogă în care toți vorbesc în limba pe care doar interesele lor o înțeleg, astfel încât, per ansamblu, să nu existe mesaje coerente, capete de pod care să ne permită crearea unei imagini de ansamblu a ceea ce vrem, a ceea ce suntem și, mai ales, a ceea ce încercăm să fim. Tot timpul acest handicap ne ține culcați la pământ, cu călcâiul istoriei pe aortă, prezentându-ne posterității ca victime credibile a ceea ce nu putem să fim sau nu vrem să fim sau a ceea ce ajungem să fim, după ce vremurile trec peste noi cu forța și nepăsarea șenilelor tancurilor cotropitorilor.
Suntem un popor subjugat de proprii lui conductorii. Suntem fragmentați în învinși și învingători, chiar și numai pentru că nimeni nu ne dorește a fi victorioși de partea lor, cum de altfel nimeni nu dorește să se recunoască învinși de noi, cei mulți, a cărei personalizare ne-a fost ștearsă, cum se mai șterg amintirile. Începem să nu ne mai recunoaștem, ajunși la putere, în nici o suprafață de oglindire, artificială sau naturală, înstrăinându-ne într-atât încât ne dăm afară pe noi înșine, atacându-ne ziua în amiaza mare ori de câte ori ne întâlnim chipul prin vitrinele orașelor sau pe micile ecrane ale televizoarelor. Ajunge, astfel, să fim proprii noștri dușmani, proprii noștri urmăritori, victimele noastre sigure.
Din acest moment drumul de la ridicol la absurd nu se mai măsoară nici măcar în microni, ajungând să fim copia fidelă a obsesiei unei interminabile sinucideri pre limba fiecăruia. Ajungem astfel să cerem absurdului tot ce poate el să producă, investindu-l cu titlul de erou al muncii capitaliste, eliberându-ne obsedantele motive naționale de apărători ai libertăților și drepturilor cetățenești, chiar dacă acestea au fost brutal înșelate în instanțele lor morale.
Iată ce le mai trece prin cap pesediștilor, de exemplu. Doresc să inventeze o nouă listă a cuvintelor interzise. Dacă pe comuniști îi deranja nevoie mare, biserica și crucea, Dumnezeu și referirile la textul biblic, regele și toți cei care au pactizat cu regimurile liberale și țărăniste, astăzi social democrații cred că anumite cuvinte le sapă lor demnitatea și mai ales credibilitate, cum ar fi acela de ”penali”, cuvânt de care președintele Klaus Iohannis s-a îndrăgostit peste măsură.
Parlamentarii PSD vor să sancţioneze discursurile publice în care sunt folosite cuvintele „penali“ şi „puşcăriabili“ prin modificarea Codului Penal. Ba, mai mult, sub motivul încălcării prezumţiei de nevinovăţie, aceştia vor să ceară şi măsuri reparatorii.
Tema catalogării politicienilor cu probleme penale a fost readusă în atenţia publică de deputatul PSD Ioan Dîrzu, cel care a cerut formaţiunii sale să aplice o directivă europeană privind prezumţia de nevinovăţie, chiar înainte de votul din şedinţa în care Rovana Plumb a scăpat de urmărirea penală în dosarul Belina.
„Declaraţia preşedintelui Iohannis despre penali şi comunicatele anumitor Parchete încalcă legislaţia europeană. Termenii de «penali» sau «puşcăriabili» vor trebui să dispară din discursul politic. Discursul preşedintelui pe tema penalilor este un discurs anti-european şi atacă frontal drepturile fundamentale ale omului“, a declarat Dîrzu, de la tribuna plenului Parlamentului.
Acest început de listă neagră, de ”cuvinte interzise”, se dorește a fi un zid în spatele căruia să fie izolate cuvintele ce produc dureri de cap, măcinări sistematice de nervi, agasări de timpane și, mai ales, de creiere slab pregătite pentru o astfel de bătălie a scoaterii nevinovăției de sub maldărul de rahat pe care, trebuie să recunoaștem, adversarii politici nu ezită să-l verse, fără nici o jenă, fără nici o măsură de precauție. Trăim într-o lume vulgară în care politicianul este principalul vinovat al acestui ton, care ne falsifică mesajele și cântecele, liniștea și moartea, căci, la urma urmei, viața pe care o avem de trăit trece inevitabil prin acest deșert al neîmplinirilor, al întrebărilor fundamentale în care răspunsurile nu pot să se refer decât la pasajele existențialiste prin care suntem obligați să trecem înspre idealurile fiecăruia. Ne întâlnim, cu sau fără voia noastră, pe acest teritoriu al incertitudinii, spațiul în care suntem obligați să ținem cont unul de celălalt, chiar dacă în strategiile noastre noțiunile de unitate, comuniune, dialog, solidaritate sunt periferice și greu de adus la aceeași masă a înțelegerilor ale căror motivații țin de binele comunității în ansamblul ei.
Cred că un astfel de proces, de naștere a unor liste în care cuvintele să devină din nou dușmanii de moarte al realității imediate, nu poate fi decât unul distructiv, o inevitabilă groapă comună a înțelegerilor eșuate.
ADI CRISTI
