MĂGARILOR, PRIVIȚI CE-AȚI FĂCUT…(!)

Vânzoleala de pe scena politică românească devine una cronică. Începem să ne obișnuim cu tot felul de stridențe, care mai de are mai sângeroase, fără ca somnul să ne fie plin de vise urâte. Avem această capacitate de a deveni generoși cu noi înșine, chiar dacă față de semenul nostru afișăm o răceală glaciară, specifică mai ales indiferenței.

Păstrăm în prim planul confruntărilor aceiași actori, chiar dacă le dăm alte nume, sintagma ”Aceeași Mărie cu altă pălărie” continuând  să fie una reprezentativă.

Nu putem să începem ziua de azi fără a ne mai lăfăi în știrile despre Liviu Dragnea versus Laura Codruța Kovesi sau fără să îl aduce la micul dejun pe imperturbabilul slujitor al statului paralel, președintele Klaus Iohannis.

Evident că scena politică nu a fost, nu este și nu va fi niciodată săracă. Tot timpul s-a găsit un subiect de mare interes sau de interes îndoielnic, dar care a avut acel lipici cu ajutorul căruia fie ne-au fost lipite pleoapele, fie ne-au fost înfundate timpanele sau sigilată gura, eliminându-ne din jocul diurn al comentariilor, de regulă contra conducătorilor.

Orice am face, orice am încerca să spunem, orice argumente ne-am lua aliați, nu ne vom liniști nici măcar atunci când cererile noastre sunt asumate de guvernanți, în vederea rezolvării lor. În acele momente suntem nevoiți de fel de fel de conjuncturi să protestăm să strigăm jos unii sau jos ceilalți!

Imaginea de ansamblul a țării este una ciuntită, fărâmiţată, greu de cuprins într-o firească unitate, în care o posibilă continuitate ne-ar asigura șansa regăsirilor, spațiul destinat în exclusivitate interesului general.

Nu cred că a merge în continuare pe acest drum al răzbunărilor, al răfuielilor supuse replicilor și contrapuncticilor poate fi ”calea cea dreaptă”. Astfel, vor continua să apară dosare peste dosare, orchestrate tot de același DNA (cu o imagine din ce în ce mai erodată), piața publică va continua să fie din ce în ce mai nervoasă, în spatele ei, păpușarii ieșind deja de după cortină, fără a se opri din a manipula scena publică, în cele din urmă. Avem în stăpânire o țară cu mâinile ridicate, sub formă de predare, o țară scoasă la mezat, vândută în mare parte unor interese străine greu de ignorat, astfel încât cea ce a mai rămas al nostru să fie doar aerul de respirat.

Toate celelalte semne de întrebare, uneori alungite în profunde exclamații rămân retorice, greu de acceptat, dar înfipte adânc în conștiința noastră de neam supus greșelilor noastre  și ale greșiților noștri.

Pe noi de mult nu ne-au învins cei care au venit asupra noastră din țări străine. De regulă am pierdut lamentabil în toate războaiele fratricide, când aproapele nostru nu a ezitat să ne trădeze, când pumnalul acestuia a fost înfipt adânc în spatele țării, bâiguind scuza unui rău necesar, a unui sacrificiu consumat tot în sprijinul neamului: ”Lasă că e bine așa rău!” Acest tip de motivație ne-a adus astăzi să fim fără principalele zăcăminte naturale, ale solului și subsolului patriei, ne-a pus la zid condamnându-ne a fi străini în propria noastră țară, fără nici un drept de a fi proprietarii a ceea ce am vândut ”pe doi lei”, doar pentru că așa au vrut cei de la Bruxelles, care ne-au dat în schimb câteva promisiuni că vom fi lăsați să ne jucăm cu mărgelele viu colorate, din sticlă ordinară, în cel mai bun caz. Se pare că am fost luați de proști. Am fost prostiți cu cele mai ordinare gânduri de cotropire, continuându-se drama poporului român de a fi prada propriei sale naivități, a setei de parvenire, dar și a bunei credințe, susținută vertebral de acel bun simț, specific spațiului mioritic, în general.

Nimic nu ar trebui să mai conteze, acum (în acest al doisprezecelea ceas) în afara destinului nostru ca popor, dar și ca individ. Pentru a realiza această apropiere, între popor și individ, este necesară o schimbare fundamentală de mesaje, astfel încât individul să se regăsească cu toate interesele sale în interesul național, să nu mai fie posibilă această fractură (existentă azi) între ce vrea individul și de ce are nevoie țara. Chiar dacă exprimarea este simplă, la îndemâna oricui, de la omul analfabet la academician, ceea ce astăzi pare a fi aproape imposibil de realizat, are nevoie de cineva care să ia taurul de coarne, care să ne spună fără perdea, într-o expresie cât se poate de naturală: ”Măgarilor, priviți ce-ați făcut din țara voastră! E timpul să mergem la treabă! Suflecați-vă mânecile, pofta de viață, dragostea de țară și… la treabă!

ADI CRISTI